Împăratul Traian şi plebeii

Nimeni nu se mai îndoieşte astăzi că, în România, derapajul de la principiile constituţionale este un etern şi fascinant accident zilnic, întotdeauna analizat, cu incorigibilă surprindere şi adânc reproş, de majoritatea gazetarilor şi a analiştilor politici. După fiecare accident, se acuză, marţial, încălcarea unui principiu constituţional, abaterea de la punctul echidistant, lipsa de corectitudine, de profesionalism sau ignorarea mustrărilor venite dinspre UE. Când implicaţi sunt Preşedintele României, Guvernul, Parlamentul sau Curtea Constituţională, în aer începe să se audă sunetul continuu al sirenelor, ca la un bombardament iminent asupra centrului vital al societăţii democratice, o ţintă predilectă mai ales în campania electorală. Acelaşi sunet se aude şi după ultimele declaraţii ale preşedintelui Traian Băsescu, care au produs, ca o rafală de mitralieră într-un crud asasinat, o nouă agitaţie pe toate canalele media. Ce ne spune astăzi Preşedintele României? În primul rând faptul că Ion Iliescu este “specialist în lovituri de stat”, cu trimitere directă la geneza democraţiei noastre originale. Dacă dubiile legate de istoricul eveniment încă mai persistă, atunci ele aparţin numai istoricilor, pentru că atât preşedintele Traian Băsescu, un beneficiar al informărilor făcute de servicii, cât şi majoritatea cetăţenilor, ca beneficiari ai consecinţelor, au aflat de multă vreme cum s-a luat puterea după decembrie 1989 şi în mâinile cui se află ea astăzi.

Ce alte secrete mai spune Traian Băsescu? Ne avertizează că tocmai Curtea Constituţională, “garantul supremaţiei Constituţiei”, adică al drepturilor şi al bunăstării cetăţenilor, nu e mai mult decât o “pavăză de nădejde pentru politicienii parlamentari suspectaţi a fi infractori”. Poate unii îşi imaginează că Preşedintele României bate câmpii, ca într-un delir politicianist de fragedă campanie electorală, reuşind să compromită teme esenţiale pentru veşnic tânăra, dar anchilozata noastră democraţie. Nici pomeneală! Cu bună ştiinţă, preşedintele invocă o realitate concretă, vizibilă atât pentru cetăţeni, cât şi pentru gazetarii şi deontologii cu grimasă sceptică. E suficient să verifici jurnalul trecut al gazetelor revoltate azi de aceste declaraţii. Ele titrează, de vreo 17 ani încoace, aceleaşi ştiri: interminabile şpăgi şi tunuri, corupţi şi corupători, parlamentari imorali şi penali neurmăribili, mătuşi nonagenare afaceriste şi miniştri trădători prigoniţi politic, parcuri retrocedate nelegal şi baroni locali rapace, dispariţii miraculoase de terorişti şi devalizări inocente cu mii de păgubaşi. În tot acest timp, în care relativitatea actului de justiţie este incontestabilă şi aproape halucinantă, cetăţeanul de rând a dus-o tot mai rău. S-a lovit de birocraţie, de nedreptate şi de incapacitatea instituţiilor statului de a răspunde pretenţiilor sale democratice. A ajuns dezgustat atât de societatea civilă, din ce în ce mai puţin credibilă, cât şi de propriile-i opţiuni politice. A fost prostit de atâtea ori, încât astăzi nu mai are încredere în criteriile sale de judecată în materie de alegeri. Când votează, o face în răspăr, nu ca să recompenseze virtuţile, măcar programatice, ale vreunui partid sau ale unui candidat oarecare, ci ca să le-o plătească actualilor, care se confundă cu foştii dintr-o campanie anterioară. Dacă în decembrie 1989, poporul s-a amăgit cu ideea că şi-a luat soarta în propriile-i mâini, acum nu mai are nici o îndoială că forţe de represiune obscure au pus mâna pe avuţia lui şi pe instituţiile statului, pe soarta cetăţenilor săi, reduşi la condiţia de plebei, oameni fără drepturi, ca în era republicii romane. Drumul către putere a devenit, în schimb, mai neted, aparent mai civilizat, iar manipularea maselor mult mai rafinată. Răfuielile securiste s-au mutat şi ele din subterană în viaţa politică a republicii, căpătând un contrafăcut aspect democratic, subliniat chiar de retorica recentă a preşedintelui prin formula lovitură de stat democratică, expresie inspirată de negocierile dintre partide pentru binecunoscuta tentativă de debarcare forţată a preşedintelui.

Revenind la declaraţiile lui Traian Băsescu, mai aflăm că viaţa politică a ţării este intoxicată cu “aranjamente politice”, puţin diferite de trocul primitiv, ca şi cum o atare declaraţie ar trebui să ne surprindă la acest moment de înaltă dezvoltare democratică. De fapt, ce urmăreşte preşedintele? Să ne învioreze simţul civic? Să ne stimuleze ostilitatea faţă de ciocoii din întreaga clasă politică? Noi nu credem că Traian Băsescu are asemenea intenţii. Mai curând, Traian Băsescu, prin denunţarea făţişă a imposturii – care nu mai e oricum un secret pentru majoritatea votanţilor -, vrea să ne facă să credem că pavăza plebeilor oprimaţi şi sursa lor de dreptate este doar preşedintele şi, indirect, partidul politic pe care el îl simpatizează. Nu e greu să desluşim în acţiunile lui Traian Băsescu aceeaşi tactică folosită de Octavian în anul 27-23 î. Hr., când, pentru a obţine puterea absolută şi titlul de împărat în republica romană, a renunţat la funcţia de consul, căpătând-o pe cea de tribun, asociată tradiţional cu plebeii, mulţimea fără drepturi, ceea ce i-a adus o simpatie sporită, iar, ulterior, titlul de “Primul Cetăţean”. În fond, Traian Băsescu are în acest demers propagandistic şi un merit incontestabil: acela de a reflecta fidel, inclusiv prin mijloace stilistice, realitatea în care trăim, denunţând, chiar dacă interesat, abjecta făţărnicie a unor securişti ignobili care pozează în patricieni de republică democrată.