Să jur sau să nu Jur(pe)index?

După ce am văzut proiectul Jurindex ocupându-şi mândru locul în internet la adresa www.jurisprudenta.org, ne-am zis că, gata, judecătorii vor fi obligaţi să pronunţe hotărâri drepte, cu motivări impecabile logic şi juridic. De partea cealaltă, câţiva avocaţi şi alţi practicieni ai dreptului s-au grăbit să laude proiectul Jurindex ca pe un izvor cu care toată suflarea îşi poate ostoi setea de cunoaştere sau de progres profesional. In mod normal, apariţia acestui proiect ar fi trebuit să coincidă cu purificarea Justiţiei române, pentru care propria transparenţă n-ar mai fi, din cauza numeroaselor ei tare, un act de expunere la dispreţul public. La noi, însă, normalitatea e, în general, doar mimată, după modelul formelor fără fond.

Cetăţeanul de bună-credinţă care accesează astăzi Jurindex îşi poate închipui că adresa proiectului (jurisprudenta.org) este reprezentativă şi că Jurindex ar cuprinde jurisprudenţa reală a instanţelor din România. Ei bine, cetăţeanul s-ar înşela. Chiar Jurindex ne avertizează, în dosul “Termenilor de utilizare” proprii, că “Hotărârile publicate nu au caracter oficial şi nu există garanţia că ele corespund întocmai formei autentice aflate în evidentele oficiale ale instanţei. Un document (hotărâre) disponibil pe site nu reproduce în mod obligatoriu textul unui document oficial.” Prin urmare, ceea ce se publică nu e sigur. Iar asta nu e tot. Din verificările pe care le-am făcut, accesând baza de date a Jurindex, am constatat că Jurindex conţine doar o selecţie (probabil atentă) a hotărârilor judecătoreşti pronunţate de o instanţă. Acesta e motivul pentru care Jurindex nu este complet relevant pentru jurisprudenţă, nici astăzi, nici atât timp cât acesta nu va include toate hotărârile judecătoreşti ale unei instanţe, inclusiv pe cele nedrepte, cu motivări ridicole, ruşinoase şi josnice, din care se ridică falnică fărădelegea.

Aşa stând lucrurile, nu credem deocamdată în “misiunea” pe care Jurindex şi-a asumat-o, adică aceea, cum spun creatorii săi, de publicare “integrală pe internet a hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele judecătoreşti din România. Deschiderea accesului publicului larg la hotărârile judecătoreşti, în mod gratuit şi integral.” Dacă acest “integral“, tipărit de creatorii saitului în secţiunea “Misiunea”, are semnificaţia publicării integrale (doar) a “selecţiei” şi fără a garanta autenticitatea ei, atunci noi le vom spune lor şi întregii naţiuni că “misiunea” lor e la fel de reală şi de utilă precum cea din pelicula Mission Impossible. E drept, ne încântă ideea, exaltarea pe care ne-o dă spectaculoasa acţiune informatică de recuperare a unei justiţii corecte, transparente şi predictibile, dar, aşa cum ne-am obişnuit, ne disperă rezultatele ei concrete.

Atenţie! Planul P e în desfăşurare! Diversiunea D joacă tare!

In societatea românească se petrec schimbări importante! E suficient să observi evenimentele din justiţie, poliţie şi politică. Sunt schimbări semnificative, sub mantia unor evenimente care par doar răfuieli politice: justiţia dă semnale societăţii civile, poliţia acţionează atipic, iar politicul face întoarceri de 180 de grade. Observaţi! Dar nu ţintiţi către spectacolul vizual din evenimente, ci către rezultatul lor final, după care întoarceţi-l (tot) cu 180 de grade. Numai aşa se va putea percepe semnificaţia realităţii. O realitate care, în 2-3 săptămâni, va fi alta… (Rândurile acestea sunt exclusiv pentru cei care cred în teoria conspiraţiei.)

Justiţia flatează societatea civilă

Miraţi-vă şi cutremuraţi-vă, români! S-a trezit justiţia şi s-a pus pe treabă! S-a frecat bine la ochi şi-a început să-şi atârne sabia de un fir de păr deasupra capetelor celor mari, bănuiţi c-ar fi călcători de lege. Aşa s-ar zice că stau lucrurile dacă citeşti motivarea dată de o judecătoare în cazul Becali, recent arestat. Sătulă, probabil, de interminabilele reproşuri ale cetăţenilor de exercitare defectuoasă a rolului pe care judecătorul îl are în stat, judecătoarea s-a mobilizat exemplar, acţionând decisiv, printr-o lovitură necruţătoare, din condei, aplicată din jilţul său sacru: dispune arestarea preventivă a lui G. Becali pentru 29 de zile.

Arestarea are, în raţionamentul judecătoarei, “caracter excepţional” şi se justifică prin aceea că “reacţia autorităţilor judiciare trebuie să fie promptă, fermă, exigentă, pentru a da un semnal societăţii civile, în sensul că astfel de manifestări nu pot fi lăsate nesancţionate“. Care va să zică, după ce Becali a fost acuzat că s-a erijat în organ de aplicare a legii, trezind invidia altor organe pentru eficienţa lui în acţiune, e rândul judecătoarei să-i arate lui Becali muşchii, proclamându-se ca “autoritate judiciară” cu reacţie promptă, fermă şi exigentă, de natură să dea “un semnal” societăţii civile. Aşadar, raţiunea judecătoarei a calculat cu maximă precizie că nu e nevoie cumva de vreo măsură sancţionatoare pe care G. Becali să o primească împăcat pentru faptele sale concrete, nici de vreo lecţie pedagogică cu predare continuă, pe care să o primească, indirect, potenţialii infractori din ţărişoara noastră, ci de un semnal sporadic pe care să-l perceapă “societatea civilă”. Dar cine e societatea civilă? Se confundă ea cu cetăţenii ţării însetaţi de dreptate? Se confundă ea cu toţi cei nedreptăţiţi chiar de organele judiciare în prelungiţii ani de tranziţie ai democraţiei noastre originale? Nu în mod necesar. Pentru că, la noi, societatea civilă a fost percepută de putere şi de autorităţile judiciare ca o instituţie cvasielitistă, dar cu identitate neclară şi permanent cârtitoare, cu o imagine care, în zilele ei cele mai incisive, avea “privirea speriată, însoţită de o uşoară grimasă” care trăda nu teama faţă de infractori, ci teama faţă de judecători şi de actele lor zilnice. Probabil că, din compasiune pentru această întristată instituţie, magistratul Judecătoriei Sectorului 1 a hotărât să ia o măsură compensatorie, pentru a-i restitui societăţii civile, dacă nu estetica surâsului produs de satisfacţia unui act de dreptate, măcar orgoliul că mai e pomenită din când în când pe la colţurile democraţiei.

Departe de a fi o simplă şi întâmplătoare compunere subiectivă, motivarea judecătoarei ar trebui să-i alarmeze pe cetăţenii de bună-credinţă cu speranţe democratice. Şi nu pentru că motivarea hotărârii ar fi fost făcută în contra principiilor imparţialităţii judecătorului şi a egalităţii cetăţenilor în faţa legii, ci pentru că ea demonstrează că băieţii de la cârma organelor judiciare, oricine ar fi ei, au învăţat că evitarea sau eliminarea opoziţiei se poate face oferindu-le cetăţenilor argumentul şi senzaţia că o iluzorie societate civilă cere, aprobă, veghează şi, la o adică, reglementează continuu, în numele şi în folosul lor, actul de dreptate.

Justiţia se relaxează la mall

Nu e o noutate că, astăzi, cetăţenii români din clasa de mijloc sunt cei care contribuie majoritar la bunăstarea ţării, prin taxele şi impozitele plătite de ei la stat. Ei sunt, pe de altă parte, cei dezamăgiţi de Parlament, o instituţie din ce în ce mai dubioasă prin actele locatarilor ei. Din pricina multiplelor incompetenţe şi a cameleonismului politicienilor noştri, atât de performant încât ar putea concura serios cu hârtia de turnesol, nici o instituţie a statului român, de la Ministerul Sănătăţii la Ministerul Turismului, nu se mai bucură de încrederea cetăţeanului român din clasa de mijloc. Singura instituţie credibilă şi frecventabilă care-i mai rămăsese acestui cetăţean era mall-ul.

 

Dacă politicienii noştri şi-au adus aminte de cetăţeni doar în preajma campaniei electorale, când, printr-o sforţare de dimensiuni cosmice, şi-au descoperit pasiuni pentru croşetat şi curăţat spaţii verzi, mall-ul s-a dovedit în gând mai statornic decât robotul care dă ora exactă, iar în faptă mai aplicat decât Constituţia. Zi de zi, mall-ul a tratat cetăţeanul din clasa de mijloc cu respectul pe care îl merită orice ins dintr-o clasă care contribuie esenţial la PIB-ul ţării: i-a ţinut uşile larg deschise, neabătându-se de la program, i-a sondat sincer dorinţele, l-a informat la timp asupra avantajelor disponibile, l-a convins, cu răbdare, de justeţea ofertei lui, i-a dat imediat bunul pe care i l-a promis în schimbul sumei afişate la raft şi chiar l-a recompensat printr-un bonus neaşteptat. Când s-a întâmplat ca un lucru promis cetăţeanului să fi fost, dintr-o eroare, necorespunzător, mall-ul nu şi-a dat demisia, invocând anomalii externe, ci a intervenit prompt, rezolvând eficient majoritatea reclamaţiilor. Pe vreme rea, când se dezlănţuiau moţiuni de cenzură prin Parlament, mall-ul i-a asigurat întotdeauna cetăţeanului cadrul în care-şi putea regăsi calmul, luciditatea şi echilibrul pierdute după nevricoasele discursuri pro şi contra ale parlamentarilor. Acolo cetăţeanul socializa fără anxietate, sorbindu-şi liniştit cafeluţa de dimineaţă, de prânz sau de seară. De acolo cetăţeanul şi-a procurat straiele şi încălţările, înainte de criză şi după apariţia ei. Tot acolo cetăţeanul şi-a putut satisface copleşitoarele curiozităţi despre civilizaţie şi occident, păşind pe marmură, printre vitrine opulente şi vapori de parfum franţuzesc. Din acelaşi loc cetăţeanul îşi lua, ca omu’, în virtutea dreptului la viaţă, porţia de pâine şi de circ, rebrenduit astăzi sub numele de entertainment. Numai la mall cetăţenii au simţit, chiar şi în prelungita noastră tranziţie, ce va să zică democraţia autentică: poporul servit, clientul nostru – stăpânul nostru. Pe scurt, la mall, cetăţenii se simţeau mai bine ca acasă. Până mai ieri.

 

Mall-ul, ultima instituţie care se mai preocupa de interesul cetăţeanului, făcându-i traiul mai suportabil, nu mai este, prin voinţa şi neputinţa guvernanţilor, locul unde te poţi simţi în siguranţă. Afli astăzi cu stupoare că mall-ul e disputat pentru taxe de protecţie la fel ca un butic de cartier şi că, la fiecare colţ, veghează, mai vigilent decât poliţistul de proximitate, un interlop care-ţi creşte, fără să bănuieşti, preţul ceaiului din pahar. Nici priveliştea de interior a mall-ului nu-ţi mai oferă senzaţii reconfortante. Pe lângă firmele luminoase, au început să apară capete sparte şi sânge şiroind pe corpurile atletice ale unor interlopi, ca în trailer-ul unui film cu Jean-Claude Van Damme. La noi, a intervenit o adaptare: băiatul bun, Van Damme, luptător mai mult sau mai puţin sportiv, a fost înlocuit cu băiatul rău, Eugen Preda, luptător sportiv local şi multiplu campion mondial la lupte libere. După această adaptare, totul este pregătit pentru luptă, iar ea poate începe. Şi a început într-un mall cu pretenţii din Bucureşti în 21 februarie 2009, când mai mult de zece interlopi din clanul Preda şi-au luat în primire posturile, contrându-i pe oamenii care asigură paza mall-ului. Numele mall-ului, într-una dintre accepţiunile sale, este emblematic pentru statul nostru de drept: Plaza România. O ţară ca o piaţă şi o piaţă cât o ţară, locul propice pentru certuri ca la piaţă între clanurile interlope şi oricine îndrăzneşte să le stea în cale. După comentariile responsabililor din Poliţia Capitalei, “cearta” din mall-ul Plaza România n-ar trebui să ne îngrijoreze, pentru că situaţia este, se zice, sub control. Iar afirmaţia n-ar trebui să ne mire atât timp cât controlul pare să vină chiar dinspre Eugen Preda, liderul interlopilor din sectorul 6 şi, simultan, subofiţer la centrul sportiv Dinamo. Cu alte cuvinte, interlopul numit nu e vreun general cu influenţă în România, aşa cum ne-am obişnuit, ci doar un pion pe care Poliţia Română îl poate manevra după cum doreşte pe tabla de şah a cetăţeanului. Dacă asta e situaţia, nu e oare Poliţia Română cea care l-a manevrat, poziţionat sau mişcat în vreun fel pe Eugen Preda în pătrăţica mall-ului Plaza România? Până când răspunsul la această întrebare va fi limpede, e bine să verificăm realitatea înconjurătoare. Eugen Preda, actor principal în încăierarea din Plaza România, şi alţi membrii ai zisului clan, după ce au fost reţinuţi, au fost puşi în libertate de Judecătoria Sectorului 6. Judecătorul nu i-a considerat un pericol public, chiar dacă numele lui Eugen Preda mai figurează în cel puţin alte două încăierări asemănătoare, una în acelaşi mall, iar alta într-o discotecă din Bucureşti. Hotărârea instanţei este, fireşte, motivată în funcţie de probele aduse de Parchet în dosar. Din primele informaţii, se pare că Parchetul nu ar fi prezentat înregistrarea video care să probeze că interlopii au provocat încăierarea cu oamenii din corpul de pază. Această omisiune nu poate explica pe de-a-ntregul hotărârea instanţei. La prima vedere, par să existe doar două explicaţii. Fie Parchetul nu a adus alte probe, acţionând suspect de neprofesionist, fie judecătorul care i-a pus în libertate pe interlopi a ignorat probele din dosar aduse împotriva lor, pe motiv că, după atâta încordare, oamenii trebuie să se relaxeze. Sigur, în aceste condiţii, e clar că prea puţini cetăţeni oneşti vor mai fi relaxaţi în mall, când vor fi obligaţi să stea umăr la umăr cu interlopii de strajă. Totuşi, o soluţie pare să mai existe în privinţa interlopilor: fie le dăm justiţia pe mână, că tot au dovedit mai multă vână în acţiune, fie îi convingem să plece “la muncă” în Italia.

CSM şi judecătorii din ţara minunilor

Am aflat din ziarul Ziua că un grup de 30 de judecători ai Curţii de Apel Cluj a depus o sesizare la Consiliul Superior al Magistraturii (”CSM”) împotriva judecătorului Cristi Danileţ, pentru că acesta ar fi ofensat corpul de magistraţi clujeni prin câteva afirmaţii făcute la Băişoara. După cât de compact s-au strâns semnăturile grupului, te gândeşti că cine ştie ce injustă sudalmă cu foc şi pucioasă a aruncat colegul lor, judecătorul Cristi Danileţ, înspre zisul corp de şi-au muiat repede degeţelele în cerneală ca să semneze apăsat reclamaţia. Dacă e să ne luăm după însufleţirea aparentă a reclamanţilor, ai zice că ea e musai o dovadă a devotamentului judecătorilor faţă de prestigiul şi imparţialitatea justiţiei, ba chiar o ofrandă vie pentru onoarea judecătorilor care, zi de zi şi ceas de ceas, veghează la respectarea tuturor drepturilor cetăţeneşti şi la curmarea fiecărui abuz, oricât de minuscul, din ţărişoara noastră.

Dar care sunt nepermisele afirmaţii făcute de judecătorul Cristi Danileţ? Cumva că judecătorii îi achită sau îi pun în libertate pe infractorii arestaţi ca să nu-i traumatizeze psihic?, că sunt mână în mână cu mafia imobiliară ca să stimuleze tranzacţiile cu case şi terenuri din piaţă?, că, dacă li se ordonă pe cale ierarhică, îţi încuviinţează expertiză chiar şi pe Marte sau pe Jupiter?, că dau hotărâri cu o motivare de un real folos pentru studiile aprofundate pe linia delirului juridic? sau că fac licitaţii pe soluţia de caz pentru a se familiariza mai bine cu procedurile achiziţiilor publice? că, în contencios administrativ, se fac zid de apărare pentru varii instituţii de stat, ca să nu le sufle vântul jilţul, salariul şi privilegiile? că dau dreptatea doar în spiritul echităţii faţă de pretenţiile propriilor rubedenii şi amici? că nu le oferă cetăţenilor măcar o felie de lămâie, când încrederea lor în justiţie a ajuns la cote ameţitoare? Asta o fi afirmat judecătorul Cristi Danileţ? Ei bine, nu, n-a afirmat asta, ci că: “sistemul este din păcate o încrengătura de relaţii, începând de la grefier până la magistrat…. în cercurile justiţiei se ştiu foarte bine tarifele care sunt necesare pentru a se trânti o sentinţă, de la grefier, la judecător.” Cum, doar atât? E asta vreo noutate, vreo minciună, vreo samavolnicie? Păi nu duduie în fiecare zi colbul ţărişoarei noastre, mai ceva ca la o invazie a barbarilor, din cauza puhoiului de ştiri, mărturii şi emisiuni televizate în care nedreptatea e dată pe faţă? Iar judecătorii clujeni abia acum ajung să se mire perplex când Cristi Danileţ spune ce spune?! Nu a mai spus-o însuşi Preşedintele României, cu afirmaţia că justiţia a devenit “aproape un lux”? Oare nu la tarifele de cumpărare a justiţiei se referea el, chiar el, care, după Constituţie, veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice? Cum funcţionează, deci, autoritatea judecătorească după afirmaţia Preşedintelui României, care are la dispoziţie informările făcute de serviciile secrete?

Şi nu vedem noi destul atâtea hotărâri date strâmb, cel puţin în primă instanţă? Sau procentul de hotărâri judecătoreşti strâmbe, casate, modificate, schimbate nu e un indicator al corupţiei, în condiţiile în care greşeala judecătorului e puţin probabilă atunci când are la îndemână argumentele părţilor din dosar? Oare pe ce se bazează cei 30 de judecători din sacrosancta Curte de Apel din Cluj? Cumva pe ideea că e dificil să probezi încrengătura de relaţii, cu tarife cu tot? Şmecheria asta o folosesc toţi şpăgarii şi clienţii sistemului judiciar român. Se ascund ca şobolanii în diferite locuri puturoase, clănţănind prin diferite metode de comunicare, inclusiv prin interpuşi, ca să nu fie prinşi. Dar noi zicem că tot îi prindem, dacă aplicăm metoda logică a inducţiei: dacă iese fum, atunci există foc. Când hotărârile judecătoreşti sunt strâmbe, iar motivarea lor este nu doar neconvingătoare, ci juridic abjectă, ca un fum negru şi înecăcios, atunci e clar că dreptatea a fost deturnată şi că judecătorul a fost corupt.

Prin urmare, solicităm CSM să aplice urgent această metodă în ce-i priveşte pe magistraţii care au avut în mână dosarele “Revoluţiei din 1989″, dosarul “Omar Hayssam” şi în altele similare pentru a ne dovedi că este garantul independenţei unei justiţii autentice şi nu garantul independenţei unei justiţii corupte. Pentru că, oricât ar fi ea de independentă, justiţia trebuie să fie, mai înainte de toate, una autentică şi incoruptibilă. Când o naţiune întreagă îşi strigă neîncrederea în justiţie, atunci justiţia e coruptă, oricât de sacrosancţi se cred judecătorii aflaţi pe scaunele ei. Şi ne punem întrebarea legitimă: de ce n-au reclamant judecătorii de la Cluj de fiecare dată când s-au dat legi cu dedicaţie, când banul public (care e şi al lor) a fost furat, când resursele naturale ale ţării au fost date pe nimic la străini, când legile anticorupţie au fost blocate, când statul le-a luat cetăţenilor casele, când le-a luat a doua oară casele sau când s-au emis ordonanţe de urgenţă pentru suspendarea legilor votate în parlament? De ce n-au reclamant atunci când au trebuit să caseze sau să modifice hotărârile pestilenţiale ale unor colegi la fel de sacrosancţi? În acest context, nu este afirmaţia judecătorului Cristi Danileţ o simplă manifestare a îndatoririi sale de a promova supremaţia legii, statul de drept şi de a apăra drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, exact aşa cum îi cere art. 7 din Codul deontologic? Nu e conduita sa una curajoasă şi demnă, atunci când e vădit că, în atâtea şi atâtea cazuri cheie, legea, pe care judecătorii sunt chemaţi să o aplice, nu e decât un instrument de spoliere în mâna unor netrebnici şi o ticăloşie faţă de această naţiune oropsită? Sau toate aceste mârşăvii, la fel de rare ca ciupercile după ploaie, rămân neluate în seamă de CSM şi de judecătorii noştri, pe motiv că sunt doar nişte minuni inexplicabile, care, din când în când, se pogoară peste ei din straturile mistice ale eternei şi fascinantei noastre patrii?

Pactul statului de drept cu literele strâmbe

Că majoritatea electoratului din România se află, politic vorbind, într-o lehamite vecină cu somnul de veci ne era foarte clar. Nu acelaşi lucru l-am fi putut spune până de curând despre societatea civilă din România, care, aşa contestată cum e, încă mai (ră)suflă din când în când câte o luare de poziţie asemănătoare cu bula obosită a vulcanilor noroioşi, ieşită cu greutate din minima presiune aflată în măruntaiele gliei străbune. Aşa s-a întâmplat şi recent, când societatea civilă a cerut Guvernului României şi liderilor partidelor politice angajamentul de a respecta câteva reguli ale statului de drept. Ca la un curs de educaţie civică, printr-o petiţie online, societatea civilă reaminteşte partidelor politice că România a intrat în Uniunea Europeană, faţă de care s-au făcut promisiuni ce trebuie respectate, şi că e nevoie de stabilitatea sistemului judiciar şi de independenţa sa faţă de interferenţa politică.

În pofida gravităţii situaţiei care a dus la o petiţie scrisă publică, cursul de educaţie civică nu include, printre metodele sale de fixare eficientă a materiei, tradiţionala urechere, pedepsirea la colţ cu genunchii pe coji de nucă şi nici vreun strigăt de revoltă împotriva politicienilor neascultători. Pentru că societatea civilă românească, atunci când vine vorba de principiile care ar trebui să guverneze statul de drept, nu se înfurie primejdios, nu urlă de indignare şi nu mărşăluieşte pe străzi ca să le reproşeze intransigent politicienilor abaterile majore care au adus la minimum încrederea cetăţeanului român în justiţie.

Petiţia publicată în internet de societatea civilă insistă, în textul ei, asupra menţinerii, înainte şi după alegeri, a conducerii actuale a Direcţiei Naţionale Anticorupţie (”DNA”) şi a Agenţiei Naţionale de Integritate (”ANI”), ca şi cum oamenii din conducerea actuală a acestor instituţii ar fi garanţii incontestabili ai statului de drept. Care sunt, de fapt, motivele cererii de menţinere, indiferent de circumstanţe, de prezent şi de viitor, ale conducerii din aceste două instituţii? Logica firească cere o schimbare imediată atunci când oamenii din conducere nu sunt eficienţi, când săvârşesc abateri sau când au o poziţie contrară scopului funcţiei pe care o au. Iar toate acestea trebuie probate, pentru a evita îndoiala faţă de adevăratele motive ale schimbării. Din acest punct de vedere, cererea societăţii civile, de inamovibilitate pentru aceşti oameni, nu poate fi interpretată decât în sensul afirmării unor interese oculte, care sunt în afara funcţionării eficiente a acestor instituţii şi, negreşit, în afara unei societăţi civile sănătoase. De unde ştie societatea civilă cum îşi vor îndeplini DNA şi ANI, cu organizarea şi oamenii lor de azi, obligaţiile pe care le au? Răspunsul îl vom căuta singuri. Şi tot singuri vom căuta explicaţia faptului că petiţia societăţii civile conţine, aşa cum se arată chiar în textul ei, doar o “propunere” făcută partidelor pentru un pact cu statul de drept, în fapt un pact care sa garanteze inamovibilitatea oamenilor DNA şi ANI. Prin urmare, acesta ar putea fi motivul pentru care termenii pe care autointitulata societate civilă îi foloseşte în petiţie nu prezintă pactul ca pe un imperativ, venit ca răspuns la o situaţie critică, în care justiţia, ca putere de echilibru în societate, e în pragul unui colaps. Textul însuşi al petiţiei prezintă în realitate doar “o propunere”, fără expresii dure ori aprecieri severe. Cu alte cuvinte, o variantă de compromis, în esenţă negociabilă şi susceptibilă de respingere. Aşa vom înţelege de ce societatea civilă iniţiatoare a petiţiei nu foloseşte tonul dur şi ultimativ care s-ar fi cuvenit pentru o situaţie atât de gravă şi de ce ambiţul de azi al societăţii civile nu mai e acela de a pedepsi, fie doar şi textual, ci acela de a explica, părinteşte, cu exprimări candide, dezideratele pentru realizarea unui stat de drept autentic.

În mod inevitabil, vom ajunge la concluzia că nici activitatea societăţii civile nu mai e ce a fost! Ea pare că reacţionează sporadic şi în special atunci când e străfulgerată de revelaţiile provocate după citirea rapoartelor sfintei, infailibilei şi salvatoarei Comisii Europene. Aşa se face că societatea civilă cere partidelor politice şi premierului Tăriceanu să considere justiţia ca fiind de “interes strategic pentru statul român”, ceea ce ar impune, fără alte justificări, măsuri pentru asigurarea funcţionării sale corecte. În alţi termeni, se afirmă că statul român, primit cu braţele deschise de sănătosul şi exigentul organism al Uniunii Europeane, nu dispune de o justiţie care să funcţioneze în parametrii minimali ai zisei uniuni. Abia acum, dar fără stupoare, s-a sesizat acest inconvenient care asigură corupţiei un mediu cât se poate de prielnic. În fapt, nu s-a descoperit cine ştie ce lucru, doar că justiţia merge prost, aproape catastrofal, încât, de mâine, e obligatoriu să o privim în ochi şi să o preţuim ca pe una de “interes strategic”. Această exprimare grea a societăţii civile trădează nu doar inadecvarea conceptuală a tezei, ci şi pervertirea semnificaţiei justiţiei, de putere sine qua non a unui stat democratic, prin asimilarea ei cu un activ, de care te poţi lipsi ori nu, după o prealabilă calificare a lui pe linia “strategic-nestrategic”. Dar nimic din această teză a societăţii civile cuprinse de elan analitic nu pare să-i tulbure pe autorii ei, care cer forţelor politice să facă un pact cu statul de drept, idee care poate evoca imaginea unor negocieri între statul de drept şi o entitate de rang egal, formată din inexpugnabilele forţe politice actuale. Nu este însă de mirare. Societatea civilă de azi are şi ea probleme de autenticitate, de funcţionare, de motivare şi de profesionalism. În loc de o voce civilă grea, explozivă şi tulburătoare, societatea civilă abia poate regăsi o voce subţire, anchilozată şi anostă. În confruntarea pe care şi-o asumă cu haitele de animale politice, înmulţite şi sălbăticite accentuat printre legile şi instituţiile estropiate din jungla tranziţiei noastre, societatea civilă nu este în stare să iasă la luptă sau măcar să emită un răcnet ofensiv şi înfricoşător. Tot ce mai poate face societatea civilă se reduce la un oftat pedagogic pe care nu-l mai ia în seamă nimeni. Şi cum ar putea fi altfel când România e deja un stat “de drept” atât pe hârtie, în litera Constituţiei, cât şi pe harta politică a Uniunii Europene? Cum să treacă societatea civilă, în gând, în vorbă şi în faptă, la o atitudine intransigentă faţă de situaţia pe care o reclamă, când observă că Occidentul, pasămite civilizat şi civilizator, demonstrează, prin actele sale concrete, că România are ausweiss în regulă? Oricum, după amprentarea romilor din Italia, se vădeşte că, şi la nivelul Europei Occidentale, statul de drept capătă înfăţişări nebănuite, sub care sluţirile aduse drepturilor omului pot fi trecute uşor cu vederea.

În aceste condiţii, cât e de aşteptat ca umila propunere a societăţii civile să provoace o transformare radicală a mentalităţii politicienilor noştri faţă de funcţionarea corectă a justiţiei şi a statului de drept? Cât e de realistă o astfel de transformare când Uniunea Europeană se rezumă şi ea la atenţionări din pix, nesancţionând drastic România pentru funcţionarea catastrofală a unei justiţii de “interes strategic”? Şi ce fascicul luminos le-ar putea schimba politicienilor români viziunea lor despre justiţie când ei ştiu, simt şi observă că acţiunile lor de până acum, pe bază de tain oferit generos străinilor, le-au asigurat succesul intrării în Uniunea Europeană care, implicit, a girat şi ea teza că România este un stat de drept, apt de integrare? Chiar dacă toate răspunsurile la aceste întrebări ar fi net defavorabile şi incomode, mai supărătoare decât toate la un loc rămâne ideea că însăşi societatea civilă, prin petiţii cu litere strâmbe, deformează ideea statului de drept, reducându-l la un concept negociabil, care-şi trage forţa din inamovibilitatea unor persoane aşezate pe scaune înalte şi asemănătoare cu cele ale stăpânilor de la care tot ea solicită clemenţă. Un lucru mai rămâne de spus: statul de drept a devenit de mult timp o iluzie mânuită de o stăpânire coruptă şi vremelnică, o iluzie pe care nici măcar societatea civilă nu mai vrea şi nu mai e capabilă să o deconspire.

Avântul Curţii de Conturi pe aripile atribuţiilor CSM

La data de 9 iunie 2008, Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) publică în saitul propriu Precizarea asupra activităţii desfăşurate de membrii CSM, precum şi de reprezentanţii aparatului tehnic în exercitarea atribuţiilor de serviciu. După cum se poate citi, precizarea ne ia prin învăluire, inserând în text sintagma “în exercitarea atribuţiilor de serviciu”, adică, atenţie, măi, cârcotaşilor: n-a fost plaisir, a fost serviciu, muncă istovitoare printre străini, când noi am fi dorit să rămânem în sânul îmbătător al patriei! Aşa să fie?

Să analizăm în continuare mesajul semnat de purtătoarea de cuvânt a CSM. Ce ne spune ea? Ne spune că: “[CSM] promovează imaginea sistemului judiciar în plan intern şi internaţional şi este preocupat de realizarea unor relaţii de colaborare cu organismele internaţionale care sprijină independenţa magistraţilor dar şi de crearea unei zone de libertate, securitate şi justiţie.” Doamna purtător de cuvânt trebuia să înţeleagă de mult timp că uzul cuvântului implică riscuri enorme atunci când el e cioplit dintr-o limbă de lemn. Vom demonstra aceasta prin următoarele întrebări legitime adresate CSM şi purtătoarei sale de cuvânt: 1) Imaginea cărui sistem judiciar e promovată atât de intens de CSM în plan intern şi internaţional şi de ce? 2) Care sunt motivele pentru care CSM e preocupat de relaţiile de colaborare cu organismele internaţionale (neprecizate)? 3) De ce este CSM preocupat de crearea unei zone de libertate, securitate şi justiţie, alta (presupunem) decât cea existentă în democraţia noastră originală? 4) Care sunt rezultatele concrete ale promovării şi preocupării redate în precizarea CSM? 5) Se înscriu în atribuţiile legale ale CSM promovarea sistemului judiciar şi preocuparea menţionate în precizare? 6) Care e baza legală pentru această promovare şi preocupare? 7) Căror misiuni le corespund deplasările efectuate în străinătate, pentru a verifica necesitatea participării delegaţilor CSM, în conformitate cu dispoziţiile art. 3 şi art. 7 din Regulamentul privind drepturile şi obligaţiile personalului din CSM? 8. Unde sunt lucrările care trebuiau întocmite în conformitate cu art. 68 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a CSM?

Recomandăm Curţii de Conturi, care astăzi pare şi ea preocupată de “preocupările CSM”, devoratoare de ban public, să analizeze cu desăvârşită aplecare întrebările de mai sus, în raport cu art. 30 şi art. 35 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, pentru a vedea dacă onorabilul CSM are liber la preocupări în afara atribuţiilor sale legale. Şi, auzind de avântul Curţii de Conturi înspre investigarea devorării resurselor financiare ale statului, unde se află şi banii noştri, credem că investigaţia nu ar trebui să se termine aici, pentru că rădăcina vastelor preocupări ale CSM se află în propriul Regulament de organizare şi funcţionare, cu care s-a blagoslovit singur, în virtutea art. 38 din Legea nr. 317/2004. Cei încăpăţânaţi din aceeaşi Curte de Conturi pot aborda (cu deplină încredere, zicem noi) şi problema legalităţii, cel puţin pe pe line turistică internă şi internaţională, a Regulamentului de organizare şi funcţionare a CSM, dar şi a Regulamentului privind drepturile şi obligaţiile personalului din CSM. Un start bun (deşi credem că se poate identifica unul şi mai bun), poate fi asigurat de examinarea detaliată a următoarelor deplasări, cu un oarecare caracter conspirativ, plasate în precizarea CSM:

- Dezvoltări recente privind dreptul european al muncii, Trier (Probabil că participarea la acest seminar sau conferinţă a fost temeinic pregătită în vederea dezvoltării viitoare a relaţiilor cu sindicatele.)
- Seminarul “Cum să te pregăteşti pentru concursul organizat de EPSO”, Luxemburg. (Seminarul se referă la cum să treci de testul pentru angajare într-o instituţie europeană, dar nu cum să te angajezi ca judecător ori procuror.)
- Întâlnire de lucru a membrilor CSM cu reprezentanţi ai Curţii de Justiţie din Alabama, SUA. (La ce anume or fi lucrat membri CSM la întâlnirea cu sistemul de drept bazat pe common law? Noi nu ştim, dar sigur membrii ar trebui să ştie. Se lucrează cumva la un proiect de lege pentru asimilarea precedentului judiciar?)
- Regimul juridic al accidentelor auto în cadrul Uniunii Europene, Riga (Da, probabil că, terminând cu toate deficienţele de sistem, CSM se preocupă acum de siguranţa la volan a judecătorilor şi a procurorilor.)
- Metode alternative de soluţionare a conflictelor, Luxemburg. (Cu judecătoriile şi cu tribunalele am terminat, ele au ajuns la perfecţiune, pot rămâne nesupravegheate, iar acum CSM trebuie să se ocupe de sistemele alternative.)
- Celebrarea jubileului celei de-a 90-a Aniversări a restaurării sistemului judiciar pe teritoriul Poloniei, Lodz. (Într-adevăr, restaurarea sistemului judiciar polonez era o misiune importantă a CSM, nu putea fi evitată. Restaurarea celui român poate să aştepte până după epuizarea tuturor vizitelor, grupurilor de lucru şi a seminarelor.)
- Seminarul anual privind legislaţia europeană de alimentaţie. (Orice judecată dreaptă nu se poate face pe stomacul gol sau cu alimente de proastă calitate, deci CSM trebuie să supravegheze atent problema dreptei alimentaţii în rândul judecătorilor şi al procurorilor.)
- A IV-a ediţie a sesiunii de procese simulate, organizată de Fundaţia “Stichting International Moot Court” şi Consiliul Judiciar din Olanda. (Ori CSM se simte veşnic tânăr, cu o atitudine naiv-studenţească, ori semnificaţia expresiei “procese simulate” i s-a părut atât de familiară încât n-a rezistat tentaţiei de a vedea pe alte meleaguri ce nu reuşeşte să vadă pe plaiurile mioritice.)

Exemplele pot continua şi nu ne-ar mira dacă, mâine-poimâine, CSM va considera preocupantă crearea unei zone de securitate, libertate şi justiţie în Insula Paştelui din Oceanul Pacific, trimiţându-şi grabnic pe avioane, la business class, emisarii apţi de analiză intensă şi detaliată a zonei. Ne-ar mira însă dacă vreo instituţie a statului, precum Curtea de Conturi sau Parlamentul, se va grăbi să facă lumină în bezna acestor deplasări mai devreme de Paştele Cailor.

Împăratul Traian şi plebeii

Nimeni nu se mai îndoieşte astăzi că, în România, derapajul de la principiile constituţionale este un etern şi fascinant accident zilnic, întotdeauna analizat, cu incorigibilă surprindere şi adânc reproş, de majoritatea gazetarilor şi a analiştilor politici. După fiecare accident, se acuză, marţial, încălcarea unui principiu constituţional, abaterea de la punctul echidistant, lipsa de corectitudine, de profesionalism sau ignorarea mustrărilor venite dinspre UE. Când implicaţi sunt Preşedintele României, Guvernul, Parlamentul sau Curtea Constituţională, în aer începe să se audă sunetul continuu al sirenelor, ca la un bombardament iminent asupra centrului vital al societăţii democratice, o ţintă predilectă mai ales în campania electorală. Acelaşi sunet se aude şi după ultimele declaraţii ale preşedintelui Traian Băsescu, care au produs, ca o rafală de mitralieră într-un crud asasinat, o nouă agitaţie pe toate canalele media. Ce ne spune astăzi Preşedintele României? În primul rând faptul că Ion Iliescu este “specialist în lovituri de stat”, cu trimitere directă la geneza democraţiei noastre originale. Dacă dubiile legate de istoricul eveniment încă mai persistă, atunci ele aparţin numai istoricilor, pentru că atât preşedintele Traian Băsescu, un beneficiar al informărilor făcute de servicii, cât şi majoritatea cetăţenilor, ca beneficiari ai consecinţelor, au aflat de multă vreme cum s-a luat puterea după decembrie 1989 şi în mâinile cui se află ea astăzi.

Ce alte secrete mai spune Traian Băsescu? Ne avertizează că tocmai Curtea Constituţională, “garantul supremaţiei Constituţiei”, adică al drepturilor şi al bunăstării cetăţenilor, nu e mai mult decât o “pavăză de nădejde pentru politicienii parlamentari suspectaţi a fi infractori”. Poate unii îşi imaginează că Preşedintele României bate câmpii, ca într-un delir politicianist de fragedă campanie electorală, reuşind să compromită teme esenţiale pentru veşnic tânăra, dar anchilozata noastră democraţie. Nici pomeneală! Cu bună ştiinţă, preşedintele invocă o realitate concretă, vizibilă atât pentru cetăţeni, cât şi pentru gazetarii şi deontologii cu grimasă sceptică. E suficient să verifici jurnalul trecut al gazetelor revoltate azi de aceste declaraţii. Ele titrează, de vreo 17 ani încoace, aceleaşi ştiri: interminabile şpăgi şi tunuri, corupţi şi corupători, parlamentari imorali şi penali neurmăribili, mătuşi nonagenare afaceriste şi miniştri trădători prigoniţi politic, parcuri retrocedate nelegal şi baroni locali rapace, dispariţii miraculoase de terorişti şi devalizări inocente cu mii de păgubaşi. În tot acest timp, în care relativitatea actului de justiţie este incontestabilă şi aproape halucinantă, cetăţeanul de rând a dus-o tot mai rău. S-a lovit de birocraţie, de nedreptate şi de incapacitatea instituţiilor statului de a răspunde pretenţiilor sale democratice. A ajuns dezgustat atât de societatea civilă, din ce în ce mai puţin credibilă, cât şi de propriile-i opţiuni politice. A fost prostit de atâtea ori, încât astăzi nu mai are încredere în criteriile sale de judecată în materie de alegeri. Când votează, o face în răspăr, nu ca să recompenseze virtuţile, măcar programatice, ale vreunui partid sau ale unui candidat oarecare, ci ca să le-o plătească actualilor, care se confundă cu foştii dintr-o campanie anterioară. Dacă în decembrie 1989, poporul s-a amăgit cu ideea că şi-a luat soarta în propriile-i mâini, acum nu mai are nici o îndoială că forţe de represiune obscure au pus mâna pe avuţia lui şi pe instituţiile statului, pe soarta cetăţenilor săi, reduşi la condiţia de plebei, oameni fără drepturi, ca în era republicii romane. Drumul către putere a devenit, în schimb, mai neted, aparent mai civilizat, iar manipularea maselor mult mai rafinată. Răfuielile securiste s-au mutat şi ele din subterană în viaţa politică a republicii, căpătând un contrafăcut aspect democratic, subliniat chiar de retorica recentă a preşedintelui prin formula lovitură de stat democratică, expresie inspirată de negocierile dintre partide pentru binecunoscuta tentativă de debarcare forţată a preşedintelui.

Revenind la declaraţiile lui Traian Băsescu, mai aflăm că viaţa politică a ţării este intoxicată cu “aranjamente politice”, puţin diferite de trocul primitiv, ca şi cum o atare declaraţie ar trebui să ne surprindă la acest moment de înaltă dezvoltare democratică. De fapt, ce urmăreşte preşedintele? Să ne învioreze simţul civic? Să ne stimuleze ostilitatea faţă de ciocoii din întreaga clasă politică? Noi nu credem că Traian Băsescu are asemenea intenţii. Mai curând, Traian Băsescu, prin denunţarea făţişă a imposturii – care nu mai e oricum un secret pentru majoritatea votanţilor -, vrea să ne facă să credem că pavăza plebeilor oprimaţi şi sursa lor de dreptate este doar preşedintele şi, indirect, partidul politic pe care el îl simpatizează. Nu e greu să desluşim în acţiunile lui Traian Băsescu aceeaşi tactică folosită de Octavian în anul 27-23 î. Hr., când, pentru a obţine puterea absolută şi titlul de împărat în republica romană, a renunţat la funcţia de consul, căpătând-o pe cea de tribun, asociată tradiţional cu plebeii, mulţimea fără drepturi, ceea ce i-a adus o simpatie sporită, iar, ulterior, titlul de “Primul Cetăţean”. În fond, Traian Băsescu are în acest demers propagandistic şi un merit incontestabil: acela de a reflecta fidel, inclusiv prin mijloace stilistice, realitatea în care trăim, denunţând, chiar dacă interesat, abjecta făţărnicie a unor securişti ignobili care pozează în patricieni de republică democrată.

S-A LANSAT GHERILA VIRTUALĂ

Citiţi GHERILA VIRTUALĂ pentru a vedea faţa ascunsă a Justiţiei române!

Control intern pe linie artistică la Uniunea Naţională a Barourilor din România

Acum câteva zile, am primit comentariul dlui Ionuţ Dobrinescu la articolul nostru “Cum valorifică mahării UNBR rapoartele de audit”. Comentariul include legături către raportul de audit al Deloitte Audit SRL din 18 mai 2007 * şi către documente contabile ale UNBR. Ştiam de foarte mult timp că foştii şi actualii conducători ai UNBR sunt de o transparenţă excesivă, permiţând, cum o confirmă dl Dobrinescu însuşi, chiar şi fotografierea documentelor UNBR mai puţin perfecte în formă şi în fond. Iată de ce, dacă încă mai există nemulţumiri privind activitatea conducerii UNBR, totuşi nimeni nu poate nega propensiunea ei artistică originală din prezentarea, în termenii artei fotografice, a unor documente contabile, care, prin variatele lor imperfecţiuni, transmit suflul boem al trăirilor din vârful piramidei administrative.

 

Ne-au atras atenţia, în mod deosebit, formele pline de expresivitate ale câtorva fraze din raportul Deloitte Audit SRL asupra operei UNBR: “Situaţiile financiare întocmite de Uniune şi înregistrate la Direcţia Finanţelor Publice nu sunt complete în sensul cerut de reglementările de mai sus: notele explicative nu conţin toate informaţiile necesare pentru înţelegerea situaţiilor financiare…” Aici nu suntem de acord cu Deloitte, căci orice se poate obiecta la vederea acestei piese, dar în nici un caz nu i se poate imputa misterul, ermetismul şi aerul enigmatic atât de seducător şi, până la urmă, necesar oricărei opere artistice. Să ne continuăm incursiunea cu ochii Deloitte Audit SRL. La pagina 4 din raport se mai arată: “Sistemul de control intern al Uniunii nu permite colectarea tuturor datelor care să asigure o contabilitate financiară corectă.” Bineînţeles că nu permite! Viziunea artiştilor din UNBR nu poate fi într-atât subestimată încât să pretindem vreodată că am putea recepta corect ori intui profunzimea ei aproape insondabilă.  Ca orice dare de seamă asupra unei mari opere de artă, raportul Deloitte Audit SRL poartă o semnătura inconfundabilă, în acord cu valoarea artiştilor. Cum opera examinată de experţii Deloitte aparţine unor artişti de renume din UNBR, înţelepţii de la Deloitte au hotărât ca raportul lor să fie semnat de “Deloitte Audit SRL”, pentru a nu eclipsa artiştii din UNBR, care, neîndoielnic, ar fi fost răniţi în orgoliul propriu dacă raportul Deloitte ar fi purtat semnătura vreunui muritor ori ştampila obişnuită care, prin banalitatea lor, ar fi putut pune în pericol întreaga valoare a operei artistice.

_____

* Raportul Deloitte poate fi găsit aici. “”

Aurelian Pavelescu, merită o şansă ca decan

Considerând curajoasa implicare din ultima vreme a dlui Aurelian Pavelescu în asanarea morală a societăţii româneşti, redacţia ultrajuridic îşi declară sprijinul faţă de acesta pentru funcţia de decan al Baroului Bucureşti.

Miniştri, miniştri…

Numirea lui Cătălin Marian Predoiu ministru al Justiţiei este aparent surprinzătoare. Noul ministru nu pare să aibă culoare politică, dar istoria ne-a oferit un caz similar, Tudor Chiuariu, care, după debarcarea de la acelaşi minister, ne declară că “mănâncă spanac” prin sediul DNA şi că vrea să facă instant declaraţii în “Dosarul Flota”.

În ce-l priveşte pe noul ministru, noi credem că nu va face vreo ispravă, în ciuda cv-ului impresionant despre care vorbea preşedintele Băsescu. Pe noi, cv-ul nu ne impresionează, mai ales atunci când el descrie competenţe în orice altceva decât conducerea unui minister cu probleme gigantice. Dar acesta nu este argumentul determinant. Ne mai bazăm şi pe reacţia aproape lamentabilă din trecut a noului ministru la diverşi stimuli, când nu avea nevoie de atâta flexibilitate cameleonică sau diplomaţie cât o să-i trebuiască după această numire. Acestea fiind zise, noi dăm ca sigură o conducere ştearsă, fără curajul necesar reformei dreptăţii, dar plină de conexiuni în cercuri de interese aproape vizibile.

Februarie 3 – Piaţa Universităţii

După ce Curtea Constituţională a hotărât că Legea Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) este neconstituţională, câţiva români cu conştiinţă vor fi prezenţi mâine în Piaţa Universităţii din Bucureşti, la ora 14, pentru a cere independenţa justiţiei, stabilitatea raporturilor juridice şi, foarte probabil, deconspirarea securiştilor care se dau politicieni democraţi, legiuitori cumpătaţi şi judecători imparţiali într-o Românie care arată, din ce în ce mai mult, aşa cum zicea Patapievici cu puţin timp în urmă: “o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării…” Invitaţi: toţi cei care doresc să-i dea un şut acestui schelet care ne vlăguieşte şi ne infestează ambientul.

Brandul avocaţilor-negustori în consemnările cronicarului snob

Constat cu o iritare plictisită că din ce în ce mai mulţi autori sunt influenţaţi de cultul banului, care transmite pe nesimţite snobismul folosirii unor cuvinte din limba engleză chiar şi atunci când ele puteau fi înlocuite uşor cu unele echivalente din limba română. Aşa am ajuns să citesc în articolul Marketingul comercial îmbracă roba , scris de Monica Cercelescu în nr. 134/2007 din Săptămâna Financiară, despre “consolidarea brandurilor corporate” pe “piaţa avocaturii”. Expresia “piaţa avocaturii” nu e nici nouă, nici exactă şi nici inspirată, căci morbul negustoriei a transformat de multişor şi nejustificat aproape fiecare teritoriu într-o piaţă. Avem piaţa muncii, piaţa de birouri, piaţa de publicitate ş.a.m.d. Ceva împiedică însă marea descoperire a pieţei onestităţii, a pieţei moralităţii şi a demnităţii. Nimic nu sugerează o concurenţă înverşunată în aceste teritorii uitate şi nimeni nu pare să se bată vârtos ca să înregistreze pe tărâmul lor vreo distincţie răsunătoare. În schimb, pe “piaţa avocaturii” – ne spune Monica Cercelescu -, “brandurile corporate” se consolidează. Cu alte cuvinte, “brandurile corporate” se luptă ca gladiatorii în arenă cu felurite sălbăticiuni, care mai de care mai agilă în răgete de mare impresie. Nu mai contează că spaţiul în care se exercită profesia de avocat nu e, după criteriile obişnuite, o piaţă, aşa cum nu mai contează dacă în avocatură nici măcar nu există “corporations”, adică societăţi comerciale, sau consumatori tipici. Nu mai contează pentru că Monica Cercelescu vede şi scrie despre “poziţionări” şi “nişări”, despre “real estate” şi “full service”, despre “branding” şi “rebranding”. Probabil că intenţia autoarei a fost aceea de a face poftă de publicitate societăţilor de avocaţi şi de a insufla cititorului, prin uzul acestor cuvinte străine, ideea de competenţă şi autoritate în domeniul marketingului. Nu a reuşit. Când scrii la ziar şi în româneşte, lumea presupune că scrii pentru un public larg românesc, că scrii pe înţelesul cetăţenilor Popescu şi Ionescu, ambii cu niveluri de instruire diferite, şi nu doar pentru John şi Stanley, care lucrează amândoi într-o firmă de marketing unde, îndărătul geamurilor fumurii ale vreunui turn de sticlă, se clocesc strategii de promovare discretă a serviciilor avocaţiale prin articole despre societăţi de avocaţi, mărci şi alte năzbâtii din marketing.

Dar să analizăm şi fondul (implicit şi competenţa) din articolul menţionat. Avocaţii pot afla  faptul neliniştitor că există nişte “curenţi ai pieţei” care dirijează (adică impun) specializarea avocaţilor. In loc să prezinte datele care probează impetuoşii curenţi, autoarea spune că dovada o reprezintă acţiunea avocaţilor în acelaşi sens. Un sens care e sprijinit – spune ea – şi de intervenţia specialiştilor în “comunicare” (noi le-am zice, preponderent, specialişti “în manipulare”). Ni se mai spune că “brandingul în domeniu a devenit vital pentru a face faţă concurenţei în creştere şi pentru ca publicul să poată înţelege oferta…” Dacă “brandingul” (tradus pe înţelesul tuturor: asocierea unui produs sau a unui serviciu cu o denumire sau o imagine pentru diferenţierea de alte produse sau servicii) e vital în concepţia autoarei, acesta rămâne, totuşi, un procedeu incompatibil cu profesia de avocat, care se bazează, cum spune şi autoarea, pe loialitatea faţă de client şi pe confidenţialitate, ambele specifice unei profesii liberale şi incompatibile cu ideea de produs ieşit dintr-o matriţă şi destinat largului consum, indiferent de particularităţile clientului achizitor.

Ne spune mai departe Monica Cercelescu şi despre completarea termenilor de bază (înţelegând loialitatea şi a confidenţialitatea) cu “un suflu proaspăt, indus de un proces de branding.” Asta sună a cerşit şi reclamă pentru firmele de publicitate (advertising, dacă e să vorbim şi mai pe înţelesul autoarei) care invită aproape explicit societăţile (tinere) de avocaţi să apeleze la servicii de publicitate. Aceeaşi idee este reluată şi prin afirmaţia autoarei că “în ultima vreme, piaţa avocaturii a fost invadată de firme tinere, extrem de dinamice, dispuse să folosească toate instrumentele marketingului pentru a câştiga.” Poate că firmele acelea erau prost dispuse în ultima vreme şi din cauza aceasta s-a creat o astfel de impresie, exact când autoarea crede că “La acest nivel se dă acum lupta cea mare pentru poziţionare şi pentru construirea brandurilor.” Această propoziţie emite şi ea invitaţia pentru construcţia brandurilor, după modelul “Hai la lupta cea mare!...” Foarte original! Cum altfel erau să se exprime autorii cu aplecare spre marketing sau firmele de publicitate, creatoare de sloganuri amăgitoare! Chiar mă întreb: oare autoarea doar s-a plimbat prin piaţa avocaturii sau a şi încercat serviciile avocaţiale oferite (acolo) de firmele pe care le menţionează în articol? În opinia mea, se impunea încercarea, prin sondaj, a serviciilor sau chiar organizarea unui sondaj de opinie confidenţial printre clienţii fiecărei societăţi de avocaţi menţionate în articol, spre a obţine opinii despre calitatea serviciilor prestate de avocaţi. Aşa ar fi fost, cum spune un slogan citat chiar de autoare, “simply professional” (ca premiu(m), eu ofer şi traducerea: “pur şi simplu profesional”).

O afirmaţie îngrijorătoare a autoarei este aceea că “Publicul nu mai poate înţelege oferta avocaţială fără sprijinul oferit de instrumentele comerciale.” Dar oare publicul ştie ce sunt “instrumentele comerciale”? Publicitatea, adică? Nicăieri în lume publicitatea nu mijloceşte cu precădere înţelegerea vreunui serviciu sau a unui produs, ci doar face cunoscută existenţa acestora. În sfârşit, autoarea face şi o ultimă afirmaţie cutremurătoare: “Avocaţii din întreaga lume revendică abolirea acestor restricţii [de publicitate - n. mea] care reflectă mentalităţi incompatibile cu avocatura contemporană.” Nu sunt prezentate fapte sau date concrete, statistici etc. din România sau din străinătate, ci o simplă afirmaţie goală de orice argument. Această afirmaţie indică lipsa documentării autoarei în ce priveşte principiile care guvernează profesia de avocat şi viaţa privată a avocatului din România şi de aiurea. Le voi indica eu pe cele aplicabile în România, citând art. 214 din Statutul profesiei de avocat: “(1) Exerciţiul liber al profesiei, demnitatea, conştiinţa, independenţa, probitatea, umanismul, onoarea, loialitatea, delicateţea, moderaţia, tactul şi sentimentul de confraternitate sunt principii esenţiale ale profesiei de avocat şi constituie îndatoriri ale acesteia. (2) Avocatul este obligat să respecte aceste principii în activitatea sa profesională, precum şi în viaţa privată.”

Esenţial pentru orice autor de articole despre avocaţi este să ştie că scopul exercitării profesiei de avocat nu e, pentru avocaţii autentici, profitul, ci, aşa cum statuează art. 2 din Statutul profesiei de avocat: “…promovarea şi apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi persoanelor juridice, de drept public şi de drept privat.” De aici rezultă şi deosebirea esenţială între societăţile comerciale (corporations) şi societăţile de avocaţi. Primele au ca scop obţinerea de profit, în timp ce ultimele, doar apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor. Aşadar, avocatura autentică nu este şi nici nu poate fi concepută ca o formă de negustorie, ci ca o formă de căutare şi de împlinire a adevărului şi a justiţiei într-o lume în care banul a devenit idolul la care se închină majoritatea muritorilor. În numele acestui idol, astăzi se minte, se manipulează, se loveşte, se ucide şi se scrie agitat încât, în exerciţiul acestor vicii, s-a ajuns deja la Performance cum Laude.

Tudor Ionescu

Reclama e sufletul caselor de avocatură puternice

Am observat de ceva vreme prezenţa secţiunii Top Legal România în cadrul saitului aflat la adresa www.juridice.ro unde sunt prezentate o serie de “case de avocatură”, care, vrând-nevrând, beneficiază de publicitate în contra dispoziţiilor legale. Reamintim că, potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr.  51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat: “…este interzis avocatului să folosească mijloace de reclamă sau de publicitate în acelaşi scop. Statutul stabileşte cazurile şi măsura în care avocatul poate informa publicul cu privire la exercitarea profesiei sale.” Reamintim că, potrivit art. 230 alin.  (2) din Statutul profesiei de avocat, “indiferent de mijlocul de publicitate utilizat, toate menţiunile laudative sau comparative şi toate indicaţiile referitoare la identitatea clienţilor sunt interzise.”

Pentru a nu ajunge din nou la concluzia că regulile sunt doar pentru cei mici şi slabi sau pentru cei naivi şi fără relaţii în sfera puterii, solicităm public închiderea respectivei secţiuni din cadrul saitului www.juridice.ro, care prezintă respectivele “case de avocatură” ca fiind “câteva dintre cele mai puternice case de avocatură active din România“. Sperăm că sintagma “câteva dintre cele mai puternice” nu are semnificaţia unor conexiuni ale acestora cu sfera puterii politice. Pentru că, în contextul realităţii politice actuale, care nu e departe de cea atât de bine descrisă în piesele caragialene, o asemenea conexiune n-ar fi de bun augur.

Închiderea secţiunii, emfatic intitulată Top Legal România, se impune atât pentru menţiunile laudative incluse în aceasta, cât şi pentru menţionarea selectivă a respectivelor “case de avocatură”, care sunt comparabile, prin cifra de afaceri cel puţin, cu foarte multe altele prezente în România şi nemenţionate în secţiune. E inutil să adăugăm că, în secţiunea laudativă, nu apare nici măcar un cabinet individual, ca şi cum cabinetele n-ar putea fi şi ele în topul legal din România, prin calitatea serviciilor, onestitate şi excelenţă.

Considerăm ca incompatibile cu litera şi cu spiritul normelor legale citate, care reglementează profesia de avocat, menţiunile laudative următoare din secţiunea Top Legal România din saitul www.juridice.ro: “Elementul lor comun este superlativul calităţii. Toate sunt case de avocatură în care se poate avea încredere că nivelul serviciilor profesionale este excelent.” Superlativul calităţii nu e, aici, şi superlativul legalităţii exprimat în art. 1 alin. (2) lit. a) din Statutul profesiei de avocat. Iar nivelul excelent e, tot aici, abrupt indecent, pentru că excelenţa se judecă în raport cu cazuri strict determinate. Evident,  Baroul Bucureşti, cu excelenta sa activitate de supraveghere, nu se poate sesiza deocamdată pentru că e epuizat după ultima campanie electorală.

Dacă acele “case de avocatură” nu au “solicitat” menţionarea lor în secţiunea amintită, noi nu ne vom lăsa înşelaţi de acest amănunt nesemnificativ. Pentru că semnificative rămân întrebările următoare. Şi-au dat sau nu acordul casele acelea “puternice” de avocatură pentru menţionarea lor în secţiunea laudativă Top Legal România din saitul www.juridice.ro ? Au sau nu casele acelea “puternice” de avocatură cunoştinţă de prezenţa lor în secţiunea Top Legal România? După ce fiecare va răspunde la această întrebare, vom judeca şi noi cât adevăr mai stă în următoarea afirmaţie cuprinsă în numita secţiune de top: “…iar dacă sunteţi judecător v-ar plăcea să-i aveţi la bară, datorită onestităţii.”

Unde a dispărut judecătorul din Românica?

Până mai ieri, un personaj intitulat Thunder Judge ne încâta timpul de lectură cu dezvăluirile lui fulminante. Astăzi blogul său nu mai există la adresa obişnuită (thunderjudge.blogspot.com). Fie a fost închis cu voia, fie a fost interzis de personajele deranjate de tăioasele lui dezvăluiri. Aşteptăm un semn din partea sa spre a ne asigura că nu a fost suprimat fizic. Altfel, îl vom trece deja pe lista curajoşilor necunoscuţi, dispăruţi într-o misiune aproape imposibilă – curăţarea sistemului ticăloşit.

 ——————-

Informaţie de ultim moment: Judele s-a mutat la adresa: http://judeinromanica.blogspot.com

Justiţia legată la ochi le potriveşte audio-video

  Eram cât pe ce să fim plăcut surprinşi de intenţiile consistente ale Ministerului Justiţiei de modernizare a atmosferei din cadrul şedinţelor de judecată. Când credeam că, în sfârşit, avocaţii nu vor mai emite argumente penibile în concluziile orale, că judecătorii nu-şi vor mai permite să consemneze doar ce vor ei în încheierea de şedinţă, că grefierii nu vor mai face bătături la degete de atâtea consemnări în caiet şi că justiţiabilii nu vor mai avea spaţiu de manevră frauduloasă, speranţele ne-au fost spulberate. Ni le-a spulberat Ministerul Justiţiei, ca autoritate contractantă în procedura de achiziţie publică a sistemului de înregistrare audio-video a şedinţelor de judecată (disponibilă pe saitul ministerului aici).

Potrivit procedurii de achiziţie, 642 de săli de judecată şi consilii (sic!) din cadrul curţilor de apel, al tribunalelor şi judecătoriilor urmau să fie dotate cu un sistem performant audio-video prin care să fie înregistrate dezbaterile. O mulţime de cerinţe şi specificaţii au fost incluse în documentaţia de atribuire concepută de însuşi Ministerul Justiţiei, care, în mod imparţial şi just, trebuia să asigure egalitatea de şanse a ofertanţilor.

Dar, în timp ce aşteptam ca Ministerul Justiţiei să-şi dovedească necesarele calităţi de protector şi promotor al principiilor de drept într-un stat pretins democratic, ne-am pomenit că ministerul se îndreaptă fie spre paranormal, cu premoniţii în zona proprietăţii intelectuale, fie spre activităţi de spionaj industrial. Altfel nu se explică de ce specificaţiile cerute de Ministerul Justiţiei pentru echipamentele audio-video necesare dotării instanţelor sunt absolut identice cu cele ale unor produse ale firmelor AKG, Dbx şi Samson.

O altă ciudăţenie este că ministerul îşi prezintă solicitările în altă limbă decât cea română, adică în limba engleză, după cum se observă în pct. 2.3.2 şi 2.3.3 din documentaţia de atribuire. De pildă, ministerul scrie la capitolul “înregistrarea audio” următoarele cerinţe: “Variable speed playback with pitch correction. The System must record the court’s proceedings and store the recording in a digital format with a continuous time stamp.” Iar acestea sunt cele mai puţin tehnice. Care să fie explicaţia acestui fapt? S-a americanizat ministerul? Îi sfidează pe francezi? pe germani? pe români? Nu, nici vorbă, îi sfidează pe ofertanţii cinstiţi prin copierea specificaţiilor exacte ale unor echipamente audio-video produse de firmele văzute cât roata carului prin cârpa cu care e legat la ochi Ministerul Justiţiei, îngreunat pe unul din talgerele balanţei de fondurile uriaşe alocate operaţiunii de modernizare.

Achiziţia s-a suspendat, însă, pentru că un ofertant a observat profitabilele activităţi ale Ministerului Justiţiei şi a contestat procedura, arătând cu îndreptăţire că: “Specificaţiile Amplificator Audio – 2 canale indică fără posibilitate de echivoc amplificatorul Servo 260 produs de Samson, fiind copiat fără discernământ şi fără a fi traduse, direct din fişa produsului ce se poate consulta la adresa… Specificaţiile Microfoane de tip condensator (Condenser Microphones) indică fără posibilitate de echivoc capsula de microfon CK 80 produsă de AKG, fiind copiate identic din fişa produsului ce se poate consulta la adresa… S-au copiat până şi indicaţiile de folosire “requires DPA adapter” (necesită adaptor tip DPA) care în nici un caz nu au ce căuta într-o specificaţie tehnică…” (subl. n.) Exemplele pot continua, dar ne răpesc prea mult timp ca să le mai adăugăm aici.

Încă un cuvânt despre procedura de achiziţie. Oare serviciile secrete din interiorul şi din exteriorul Ministerului Justiţiei ştiu care sunt avantajele şi dezavantajele acestor echipamente audio-video ţintite de minister? Oricare ar fi răspunsul, noi suntem siguri că nimic nu e întâmplător…

Tentacule ministeriale

Umblă vorba că marele administrator al Justiţiei din România, adică Ministerul Justiţiei, s-a decis să-şi extindă tentaculele şi asupra Internetului, veghind şi asupra reţelei cu aceeaşi competenţă cu care veghează în brazda patriei. Apelând la argumentul posesiunii modernelor butoane manipulatoare de servere şi nu la vechile principii de drept, marele administrator s-a gândit că poate să ia cu japca şi o anume brazdă din Internet (http://thunderjudge.blogspot.com), accesibilă calculatoarelor instalate în cadrul instanţelor judecătoreşti, unde mai poposeau unii judecători ca să-şi tragă sufletul sau ca să urmărească fluxul informatic din secolul XXI.Ministerul nu s-a sfiit şi nu s-a tulburat în actul său de apropriere, chiar dacă brazda aceea din Internet era împrejmuită cu dreptul de acces la informaţie al persoanei recunoscut chiar în Constituţia noastră la articolul 31. Unii ar spune că e inadmisibil, alţii că e o samavolnicie, dar noi spunem că e o porcărie grefată dizgraţios pe o falsă democraţie.

Dar cum ar putea fi marele administrator al Justiţiei preocupat tocmai astăzi de drepturile cetăţeanului când el, marele administrator, e chemat să dea cu subsemnatul la DNA pentru diverse matrapazlâcuri şi găinării săvârşite în brazda patriei? Bineînţeles, orice alte dezvăluiri din brazdă, cu noi şi noi pungăşii, n-ar fi decât deranjante pentru manipulatorii reţelei din minister. În aceste condiţii, cum ar putea marele administrator al Justiţiei, din poziţia sa de autoritate publică, să se mai ocupe de asigurarea informării corecte a cetăţenilor asupra treburilor publice – cum îi cere art. 31 din Constituţie -, când el, marele administrator, are de purtat un război privat, cu interese private, din care nu ies decât zgomotoase încrucişări de tentacule?

Produsul tânăr – superlativul din gândirea confuză

Cetăţenii patriei au putut afla de curând dintr-o reclamă că tinereţea – deşi nu e creditabilă cu aura înţelepciunii sedimentate prin trecerea anilor -, poate fi încadrată în categoria superlativelor. Ni se transmite cu surle şi trâmbiţe că Victor Ponta “este de departe şi cel mai bun produs tânăr al politicii româneşti de după 1989“. Că e un produs tânăr e vizibil, dar că e şi “cel mai bun” rămâne un fapt incomprehensibil. Argumentul ar fi acela că, în cariera sa, Victor Ponta ar fi fost beneficiarul următoarelor superlative: “cel mai tânăr procuror, cel mai tânăr secretar de stat, cel mai tânăr ministru.” După această suită de superlative, toţi pământenii sunt tentaţi să creadă că senectutea se înfrăţeşte cu superlativul de inferioritate, iar tinereţea cu cel de superioritate.

Urmând acest perfid fir călăuzitor, ajungi uşor la concluzia că poţi fi un absolvent de facultate prea puţin experimentat, un licean mediocru, un şcolar indolent sau un copil de ţâţă smiorcăit, dacă ajungi procuror, secretar de stat sau ministru, deja te năpădesc superlativele, iar succesul îţi este garantat. Nu mai contează dacă eşti competent, dacă ai făcut tot binele pe care îl puteai face, dacă ai servit cu fervoare patria şi cetăţeanul, dacă te-ai luptat zi şi noapte cu sistemul ticăloşit sau corupt, eşti tânăr – eşti la superlativ. Cu puţin noroc şi cu puţină manipulare de sondaj, poţi fi băgat între cei “Zece pentru România”, chiar şi atunci când performanţa ta profesională sau umană nu e de nota zece. De fapt, emisiunea şi sondajul amintite rămân o referinţă importantă pentru metoda de manipulare a maselor şi de acaparare a puterii.

Să-l ascultăm pe Victor Ponta însuşi, într-o replică pe care autorul reclamei sus-citate pare că nu a întâlnit-o: “Şi dacă ar fi să-l contest pentru ceva pe premierul Tăriceanu este pentru că şi-a bătut joc, poate inconştient, îngropând ideea de tineri politici. Cum? Foarte simplu. A adus in funcţii de miniştri oameni care nu au nicio legătură cu politica şi care, deşi sunt tineri, sunt nişte simpli executanţi ai ordinelor unor oameni mai în vârsta şi mai învechiţi în rele. Ori, eu vreau să trecem cât mai repede peste acest coşmar numit tineri miniştri în Cabinetul Tăriceanu, care nu are nicio legătură cu noţiunea de reformă a clasei politice. Până la urmă, dacă vă uitaţi la tinerii actuali miniştri, veţi vedea că sunt mult mai incompetenţi decât colegii lor mai în vârstă…“

Nu ştim ce vede Victor Ponta, dar noi vedem că nu mai este nici procuror, nici ministru, nici secretar de stat, în pofida faptului că a rămas un politician încă tânăr… până la următoarea rotaţie a frâielor puterii.

Tudor Ionescu

Răspunsuri pentru absolvenţii de drept

Având în vedere sfaturile şi îndrumările pe care unii jurişti le oferă cu dărnicie tinerilor absolvenţi de drept care vor să îmbrăţişeze avocatura sau magistratura, vom prezenta în zilele următoare o serie de realităţi (cu valoare de îndrumări) despre care maeştrii nu vorbesc nici în interviuri de presă, nici la radio şi nici la televiziune.