Împăratul Traian şi plebeii

Nimeni nu se mai îndoieşte astăzi că, în România, derapajul de la principiile constituţionale este un etern şi fascinant accident zilnic, întotdeauna analizat, cu incorigibilă surprindere şi adânc reproş, de majoritatea gazetarilor şi a analiştilor politici. După fiecare accident, se acuză, marţial, încălcarea unui principiu constituţional, abaterea de la punctul echidistant, lipsa de corectitudine, de profesionalism sau ignorarea mustrărilor venite dinspre UE. Când implicaţi sunt Preşedintele României, Guvernul, Parlamentul sau Curtea Constituţională, în aer începe să se audă sunetul continuu al sirenelor, ca la un bombardament iminent asupra centrului vital al societăţii democratice, o ţintă predilectă mai ales în campania electorală. Acelaşi sunet se aude şi după ultimele declaraţii ale preşedintelui Traian Băsescu, care au produs, ca o rafală de mitralieră într-un crud asasinat, o nouă agitaţie pe toate canalele media. Ce ne spune astăzi Preşedintele României? În primul rând faptul că Ion Iliescu este “specialist în lovituri de stat”, cu trimitere directă la geneza democraţiei noastre originale. Dacă dubiile legate de istoricul eveniment încă mai persistă, atunci ele aparţin numai istoricilor, pentru că atât preşedintele Traian Băsescu, un beneficiar al informărilor făcute de servicii, cât şi majoritatea cetăţenilor, ca beneficiari ai consecinţelor, au aflat de multă vreme cum s-a luat puterea după decembrie 1989 şi în mâinile cui se află ea astăzi.

Ce alte secrete mai spune Traian Băsescu? Ne avertizează că tocmai Curtea Constituţională, “garantul supremaţiei Constituţiei”, adică al drepturilor şi al bunăstării cetăţenilor, nu e mai mult decât o “pavăză de nădejde pentru politicienii parlamentari suspectaţi a fi infractori”. Poate unii îşi imaginează că Preşedintele României bate câmpii, ca într-un delir politicianist de fragedă campanie electorală, reuşind să compromită teme esenţiale pentru veşnic tânăra, dar anchilozata noastră democraţie. Nici pomeneală! Cu bună ştiinţă, preşedintele invocă o realitate concretă, vizibilă atât pentru cetăţeni, cât şi pentru gazetarii şi deontologii cu grimasă sceptică. E suficient să verifici jurnalul trecut al gazetelor revoltate azi de aceste declaraţii. Ele titrează, de vreo 17 ani încoace, aceleaşi ştiri: interminabile şpăgi şi tunuri, corupţi şi corupători, parlamentari imorali şi penali neurmăribili, mătuşi nonagenare afaceriste şi miniştri trădători prigoniţi politic, parcuri retrocedate nelegal şi baroni locali rapace, dispariţii miraculoase de terorişti şi devalizări inocente cu mii de păgubaşi. În tot acest timp, în care relativitatea actului de justiţie este incontestabilă şi aproape halucinantă, cetăţeanul de rând a dus-o tot mai rău. S-a lovit de birocraţie, de nedreptate şi de incapacitatea instituţiilor statului de a răspunde pretenţiilor sale democratice. A ajuns dezgustat atât de societatea civilă, din ce în ce mai puţin credibilă, cât şi de propriile-i opţiuni politice. A fost prostit de atâtea ori, încât astăzi nu mai are încredere în criteriile sale de judecată în materie de alegeri. Când votează, o face în răspăr, nu ca să recompenseze virtuţile, măcar programatice, ale vreunui partid sau ale unui candidat oarecare, ci ca să le-o plătească actualilor, care se confundă cu foştii dintr-o campanie anterioară. Dacă în decembrie 1989, poporul s-a amăgit cu ideea că şi-a luat soarta în propriile-i mâini, acum nu mai are nici o îndoială că forţe de represiune obscure au pus mâna pe avuţia lui şi pe instituţiile statului, pe soarta cetăţenilor săi, reduşi la condiţia de plebei, oameni fără drepturi, ca în era republicii romane. Drumul către putere a devenit, în schimb, mai neted, aparent mai civilizat, iar manipularea maselor mult mai rafinată. Răfuielile securiste s-au mutat şi ele din subterană în viaţa politică a republicii, căpătând un contrafăcut aspect democratic, subliniat chiar de retorica recentă a preşedintelui prin formula lovitură de stat democratică, expresie inspirată de negocierile dintre partide pentru binecunoscuta tentativă de debarcare forţată a preşedintelui.

Revenind la declaraţiile lui Traian Băsescu, mai aflăm că viaţa politică a ţării este intoxicată cu “aranjamente politice”, puţin diferite de trocul primitiv, ca şi cum o atare declaraţie ar trebui să ne surprindă la acest moment de înaltă dezvoltare democratică. De fapt, ce urmăreşte preşedintele? Să ne învioreze simţul civic? Să ne stimuleze ostilitatea faţă de ciocoii din întreaga clasă politică? Noi nu credem că Traian Băsescu are asemenea intenţii. Mai curând, Traian Băsescu, prin denunţarea făţişă a imposturii - care nu mai e oricum un secret pentru majoritatea votanţilor -, vrea să ne facă să credem că pavăza plebeilor oprimaţi şi sursa lor de dreptate este doar preşedintele şi, indirect, partidul politic pe care el îl simpatizează. Nu e greu să desluşim în acţiunile lui Traian Băsescu aceeaşi tactică folosită de Octavian în anul 27-23 î. Hr., când, pentru a obţine puterea absolută şi titlul de împărat în republica romană, a renunţat la funcţia de consul, căpătând-o pe cea de tribun, asociată tradiţional cu plebeii, mulţimea fără drepturi, ceea ce i-a adus o simpatie sporită, iar, ulterior, titlul de “Primul Cetăţean”. În fond, Traian Băsescu are în acest demers propagandistic şi un merit incontestabil: acela de a reflecta fidel, inclusiv prin mijloace stilistice, realitatea în care trăim, denunţând, chiar dacă interesat, abjecta făţărnicie a unor securişti ignobili care pozează în patricieni de republică democrată.

S-A LANSAT GHERILA VIRTUALĂ

Citiţi GHERILA VIRTUALĂ pentru a vedea faţa ascunsă a Justiţiei române!

Control intern pe linie artistică la Uniunea Naţională a Barourilor din România

Acum câteva zile, am primit comentariul dlui Ionuţ Dobrinescu la articolul nostru “Cum valorifică mahării UNBR rapoartele de audit”. Comentariul include legături către raportul de audit al Deloitte Audit SRL din 18 mai 2007 * şi către documente contabile ale UNBR. Ştiam de foarte mult timp că foştii şi actualii conducători ai UNBR sunt de o transparenţă excesivă, permiţând, cum o confirmă dl Dobrinescu însuşi, chiar şi fotografierea documentelor UNBR mai puţin perfecte în formă şi în fond. Iată de ce, dacă încă mai există nemulţumiri privind activitatea conducerii UNBR, totuşi nimeni nu poate nega propensiunea ei artistică originală din prezentarea, în termenii artei fotografice, a unor documente contabile, care, prin variatele lor imperfecţiuni, transmit suflul boem al trăirilor din vârful piramidei administrative.

 

Ne-au atras atenţia, în mod deosebit, formele pline de expresivitate ale câtorva fraze din raportul Deloitte Audit SRL asupra operei UNBR: “Situaţiile financiare întocmite de Uniune şi înregistrate la Direcţia Finanţelor Publice nu sunt complete în sensul cerut de reglementările de mai sus: notele explicative nu conţin toate informaţiile necesare pentru înţelegerea situaţiilor financiare…” Aici nu suntem de acord cu Deloitte, căci orice se poate obiecta la vederea acestei piese, dar în nici un caz nu i se poate imputa misterul, ermetismul şi aerul enigmatic atât de seducător şi, până la urmă, necesar oricărei opere artistice. Să ne continuăm incursiunea cu ochii Deloitte Audit SRL. La pagina 4 din raport se mai arată: “Sistemul de control intern al Uniunii nu permite colectarea tuturor datelor care să asigure o contabilitate financiară corectă.” Bineînţeles că nu permite! Viziunea artiştilor din UNBR nu poate fi într-atât subestimată încât să pretindem vreodată că am putea recepta corect ori intui profunzimea ei aproape insondabilă.  Ca orice dare de seamă asupra unei mari opere de artă, raportul Deloitte Audit SRL poartă o semnătura inconfundabilă, în acord cu valoarea artiştilor. Cum opera examinată de experţii Deloitte aparţine unor artişti de renume din UNBR, înţelepţii de la Deloitte au hotărât ca raportul lor să fie semnat de “Deloitte Audit SRL”, pentru a nu eclipsa artiştii din UNBR, care, neîndoielnic, ar fi fost răniţi în orgoliul propriu dacă raportul Deloitte ar fi purtat semnătura vreunui muritor ori ştampila obişnuită care, prin banalitatea lor, ar fi putut pune în pericol întreaga valoare a operei artistice.

_____

* Raportul Deloitte poate fi găsit aici. “”

Aurelian Pavelescu, merită o şansă ca decan

Considerând curajoasa implicare din ultima vreme a dlui Aurelian Pavelescu în asanarea morală a societăţii româneşti, redacţia ultrajuridic îşi declară sprijinul faţă de acesta pentru funcţia de decan al Baroului Bucureşti.

Miniştri, miniştri…

Numirea lui Cătălin Marian Predoiu ministru al Justiţiei este aparent surprinzătoare. Noul ministru nu pare să aibă culoare politică, dar istoria ne-a oferit un caz similar, Tudor Chiuariu, care, după debarcarea de la acelaşi minister, ne declară că “mănâncă spanac” prin sediul DNA şi că vrea să facă instant declaraţii în “Dosarul Flota”.

În ce-l priveşte pe noul ministru, noi credem că nu va face vreo ispravă, în ciuda cv-ului impresionant despre care vorbea preşedintele Băsescu. Pe noi, cv-ul nu ne impresionează, mai ales atunci când el descrie competenţe în orice altceva decât conducerea unui minister cu probleme gigantice. Dar acesta nu este argumentul determinant. Ne mai bazăm şi pe reacţia aproape lamentabilă din trecut a noului ministru la diverşi stimuli, când nu avea nevoie de atâta flexibilitate cameleonică sau diplomaţie cât o să-i trebuiască după această numire. Acestea fiind zise, noi dăm ca sigură o conducere ştearsă, fără curajul necesar reformei dreptăţii, dar plină de conexiuni în cercuri de interese aproape vizibile.

Februarie 3 – Piaţa Universităţii

După ce Curtea Constituţională a hotărât că Legea Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) este neconstituţională, câţiva români cu conştiinţă vor fi prezenţi mâine în Piaţa Universităţii din Bucureşti, la ora 14, pentru a cere independenţa justiţiei, stabilitatea raporturilor juridice şi, foarte probabil, deconspirarea securiştilor care se dau politicieni democraţi, legiuitori cumpătaţi şi judecători imparţiali într-o Românie care arată, din ce în ce mai mult, aşa cum zicea Patapievici cu puţin timp în urmă: “o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării…” Invitaţi: toţi cei care doresc să-i dea un şut acestui schelet care ne vlăguieşte şi ne infestează ambientul.

Brandul avocaţilor-negustori în consemnările cronicarului snob

Constat cu o iritare plictisită că din ce în ce mai mulţi autori sunt influenţaţi de cultul banului, care transmite pe nesimţite snobismul folosirii unor cuvinte din limba engleză chiar şi atunci când ele puteau fi înlocuite uşor cu unele echivalente din limba română. Aşa am ajuns să citesc în articolul Marketingul comercial îmbracă roba , scris de Monica Cercelescu în nr. 134/2007 din Săptămâna Financiară, despre “consolidarea brandurilor corporate” pe “piaţa avocaturii”. Expresia “piaţa avocaturii” nu e nici nouă, nici exactă şi nici inspirată, căci morbul negustoriei a transformat de multişor şi nejustificat aproape fiecare teritoriu într-o piaţă. Avem piaţa muncii, piaţa de birouri, piaţa de publicitate ş.a.m.d. Ceva împiedică însă marea descoperire a pieţei onestităţii, a pieţei moralităţii şi a demnităţii. Nimic nu sugerează o concurenţă înverşunată în aceste teritorii uitate şi nimeni nu pare să se bată vârtos ca să înregistreze pe tărâmul lor vreo distincţie răsunătoare. În schimb, pe “piaţa avocaturii” – ne spune Monica Cercelescu -, “brandurile corporate” se consolidează. Cu alte cuvinte, “brandurile corporate” se luptă ca gladiatorii în arenă cu felurite sălbăticiuni, care mai de care mai agilă în răgete de mare impresie. Nu mai contează că spaţiul în care se exercită profesia de avocat nu e, după criteriile obişnuite, o piaţă, aşa cum nu mai contează dacă în avocatură nici măcar nu există “corporations”, adică societăţi comerciale, sau consumatori tipici. Nu mai contează pentru că Monica Cercelescu vede şi scrie despre “poziţionări” şi “nişări”, despre “real estate” şi “full service”, despre “branding” şi “rebranding”. Probabil că intenţia autoarei a fost aceea de a face poftă de publicitate societăţilor de avocaţi şi de a insufla cititorului, prin uzul acestor cuvinte străine, ideea de competenţă şi autoritate în domeniul marketingului. Nu a reuşit. Când scrii la ziar şi în româneşte, lumea presupune că scrii pentru un public larg românesc, că scrii pe înţelesul cetăţenilor Popescu şi Ionescu, ambii cu niveluri de instruire diferite, şi nu doar pentru John şi Stanley, care lucrează amândoi într-o firmă de marketing unde, îndărătul geamurilor fumurii ale vreunui turn de sticlă, se clocesc strategii de promovare discretă a serviciilor avocaţiale prin articole despre societăţi de avocaţi, mărci şi alte năzbâtii din marketing.

Dar să analizăm şi fondul (implicit şi competenţa) din articolul menţionat. Avocaţii pot afla  faptul neliniştitor că există nişte “curenţi ai pieţei” care dirijează (adică impun) specializarea avocaţilor. In loc să prezinte datele care probează impetuoşii curenţi, autoarea spune că dovada o reprezintă acţiunea avocaţilor în acelaşi sens. Un sens care e sprijinit – spune ea – şi de intervenţia specialiştilor în “comunicare” (noi le-am zice, preponderent, specialişti “în manipulare”). Ni se mai spune că “brandingul în domeniu a devenit vital pentru a face faţă concurenţei în creştere şi pentru ca publicul să poată înţelege oferta…” Dacă “brandingul” (tradus pe înţelesul tuturor: asocierea unui produs sau a unui serviciu cu o denumire sau o imagine pentru diferenţierea de alte produse sau servicii) e vital în concepţia autoarei, acesta rămâne, totuşi, un procedeu incompatibil cu profesia de avocat, care se bazează, cum spune şi autoarea, pe loialitatea faţă de client şi pe confidenţialitate, ambele specifice unei profesii liberale şi incompatibile cu ideea de produs ieşit dintr-o matriţă şi destinat largului consum, indiferent de particularităţile clientului achizitor.

Ne spune mai departe Monica Cercelescu şi despre completarea termenilor de bază (înţelegând loialitatea şi a confidenţialitatea) cu “un suflu proaspăt, indus de un proces de branding.” Asta sună a cerşit şi reclamă pentru firmele de publicitate (advertising, dacă e să vorbim şi mai pe înţelesul autoarei) care invită aproape explicit societăţile (tinere) de avocaţi să apeleze la servicii de publicitate. Aceeaşi idee este reluată şi prin afirmaţia autoarei că “în ultima vreme, piaţa avocaturii a fost invadată de firme tinere, extrem de dinamice, dispuse să folosească toate instrumentele marketingului pentru a câştiga.” Poate că firmele acelea erau prost dispuse în ultima vreme şi din cauza aceasta s-a creat o astfel de impresie, exact când autoarea crede că “La acest nivel se dă acum lupta cea mare pentru poziţionare şi pentru construirea brandurilor.” Această propoziţie emite şi ea invitaţia pentru construcţia brandurilor, după modelul “Hai la lupta cea mare!...” Foarte original! Cum altfel erau să se exprime autorii cu aplecare spre marketing sau firmele de publicitate, creatoare de sloganuri amăgitoare! Chiar mă întreb: oare autoarea doar s-a plimbat prin piaţa avocaturii sau a şi încercat serviciile avocaţiale oferite (acolo) de firmele pe care le menţionează în articol? În opinia mea, se impunea încercarea, prin sondaj, a serviciilor sau chiar organizarea unui sondaj de opinie confidenţial printre clienţii fiecărei societăţi de avocaţi menţionate în articol, spre a obţine opinii despre calitatea serviciilor prestate de avocaţi. Aşa ar fi fost, cum spune un slogan citat chiar de autoare, “simply professional” (ca premiu(m), eu ofer şi traducerea: “pur şi simplu profesional”).

O afirmaţie îngrijorătoare a autoarei este aceea că “Publicul nu mai poate înţelege oferta avocaţială fără sprijinul oferit de instrumentele comerciale.” Dar oare publicul ştie ce sunt “instrumentele comerciale”? Publicitatea, adică? Nicăieri în lume publicitatea nu mijloceşte cu precădere înţelegerea vreunui serviciu sau a unui produs, ci doar face cunoscută existenţa acestora. În sfârşit, autoarea face şi o ultimă afirmaţie cutremurătoare: “Avocaţii din întreaga lume revendică abolirea acestor restricţii [de publicitate - n. mea] care reflectă mentalităţi incompatibile cu avocatura contemporană.” Nu sunt prezentate fapte sau date concrete, statistici etc. din România sau din străinătate, ci o simplă afirmaţie goală de orice argument. Această afirmaţie indică lipsa documentării autoarei în ce priveşte principiile care guvernează profesia de avocat şi viaţa privată a avocatului din România şi de aiurea. Le voi indica eu pe cele aplicabile în România, citând art. 214 din Statutul profesiei de avocat: “(1) Exerciţiul liber al profesiei, demnitatea, conştiinţa, independenţa, probitatea, umanismul, onoarea, loialitatea, delicateţea, moderaţia, tactul şi sentimentul de confraternitate sunt principii esenţiale ale profesiei de avocat şi constituie îndatoriri ale acesteia. (2) Avocatul este obligat să respecte aceste principii în activitatea sa profesională, precum şi în viaţa privată.”

Esenţial pentru orice autor de articole despre avocaţi este să ştie că scopul exercitării profesiei de avocat nu e, pentru avocaţii autentici, profitul, ci, aşa cum statuează art. 2 din Statutul profesiei de avocat: “…promovarea şi apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi persoanelor juridice, de drept public şi de drept privat.” De aici rezultă şi deosebirea esenţială între societăţile comerciale (corporations) şi societăţile de avocaţi. Primele au ca scop obţinerea de profit, în timp ce ultimele, doar apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor. Aşadar, avocatura autentică nu este şi nici nu poate fi concepută ca o formă de negustorie, ci ca o formă de căutare şi de împlinire a adevărului şi a justiţiei într-o lume în care banul a devenit idolul la care se închină majoritatea muritorilor. În numele acestui idol, astăzi se minte, se manipulează, se loveşte, se ucide şi se scrie agitat încât, în exerciţiul acestor vicii, s-a ajuns deja la Performance cum Laude.

Tudor Ionescu

Reclama e sufletul caselor de avocatură puternice

Am observat de ceva vreme prezenţa secţiunii Top Legal România în cadrul saitului aflat la adresa www.juridice.ro unde sunt prezentate o serie de “case de avocatură”, care, vrând-nevrând, beneficiază de publicitate în contra dispoziţiilor legale. Reamintim că, potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr.  51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat: “…este interzis avocatului să folosească mijloace de reclamă sau de publicitate în acelaşi scop. Statutul stabileşte cazurile şi măsura în care avocatul poate informa publicul cu privire la exercitarea profesiei sale.” Reamintim că, potrivit art. 230 alin.  (2) din Statutul profesiei de avocat, “indiferent de mijlocul de publicitate utilizat, toate menţiunile laudative sau comparative şi toate indicaţiile referitoare la identitatea clienţilor sunt interzise.”

Pentru a nu ajunge din nou la concluzia că regulile sunt doar pentru cei mici şi slabi sau pentru cei naivi şi fără relaţii în sfera puterii, solicităm public închiderea respectivei secţiuni din cadrul saitului www.juridice.ro, care prezintă respectivele “case de avocatură” ca fiind “câteva dintre cele mai puternice case de avocatură active din România“. Sperăm că sintagma “câteva dintre cele mai puternice” nu are semnificaţia unor conexiuni ale acestora cu sfera puterii politice. Pentru că, în contextul realităţii politice actuale, care nu e departe de cea atât de bine descrisă în piesele caragialene, o asemenea conexiune n-ar fi de bun augur.

Închiderea secţiunii, emfatic intitulată Top Legal România, se impune atât pentru menţiunile laudative incluse în aceasta, cât şi pentru menţionarea selectivă a respectivelor “case de avocatură”, care sunt comparabile, prin cifra de afaceri cel puţin, cu foarte multe altele prezente în România şi nemenţionate în secţiune. E inutil să adăugăm că, în secţiunea laudativă, nu apare nici măcar un cabinet individual, ca şi cum cabinetele n-ar putea fi şi ele în topul legal din România, prin calitatea serviciilor, onestitate şi excelenţă.

Considerăm ca incompatibile cu litera şi cu spiritul normelor legale citate, care reglementează profesia de avocat, menţiunile laudative următoare din secţiunea Top Legal România din saitul www.juridice.ro: “Elementul lor comun este superlativul calităţii. Toate sunt case de avocatură în care se poate avea încredere că nivelul serviciilor profesionale este excelent.” Superlativul calităţii nu e, aici, şi superlativul legalităţii exprimat în art. 1 alin. (2) lit. a) din Statutul profesiei de avocat. Iar nivelul excelent e, tot aici, abrupt indecent, pentru că excelenţa se judecă în raport cu cazuri strict determinate. Evident,  Baroul Bucureşti, cu excelenta sa activitate de supraveghere, nu se poate sesiza deocamdată pentru că e epuizat după ultima campanie electorală.

Dacă acele “case de avocatură” nu au “solicitat” menţionarea lor în secţiunea amintită, noi nu ne vom lăsa înşelaţi de acest amănunt nesemnificativ. Pentru că semnificative rămân întrebările următoare. Şi-au dat sau nu acordul casele acelea “puternice” de avocatură pentru menţionarea lor în secţiunea laudativă Top Legal România din saitul www.juridice.ro ? Au sau nu casele acelea “puternice” de avocatură cunoştinţă de prezenţa lor în secţiunea Top Legal România? După ce fiecare va răspunde la această întrebare, vom judeca şi noi cât adevăr mai stă în următoarea afirmaţie cuprinsă în numita secţiune de top: “…iar dacă sunteţi judecător v-ar plăcea să-i aveţi la bară, datorită onestităţii.”

Unde a dispărut judecătorul din Românica?

Până mai ieri, un personaj intitulat Thunder Judge ne încâta timpul de lectură cu dezvăluirile lui fulminante. Astăzi blogul său nu mai există la adresa obişnuită (thunderjudge.blogspot.com). Fie a fost închis cu voia, fie a fost interzis de personajele deranjate de tăioasele lui dezvăluiri. Aşteptăm un semn din partea sa spre a ne asigura că nu a fost suprimat fizic. Altfel, îl vom trece deja pe lista curajoşilor necunoscuţi, dispăruţi într-o misiune aproape imposibilă – curăţarea sistemului ticăloşit.

 ——————-

Informaţie de ultim moment: Judele s-a mutat la adresa: http://judeinromanica.blogspot.com

Justiţia legată la ochi le potriveşte audio-video

  Eram cât pe ce să fim plăcut surprinşi de intenţiile consistente ale Ministerului Justiţiei de modernizare a atmosferei din cadrul şedinţelor de judecată. Când credeam că, în sfârşit, avocaţii nu vor mai emite argumente penibile în concluziile orale, că judecătorii nu-şi vor mai permite să consemneze doar ce vor ei în încheierea de şedinţă, că grefierii nu vor mai face bătături la degete de atâtea consemnări în caiet şi că justiţiabilii nu vor mai avea spaţiu de manevră frauduloasă, speranţele ne-au fost spulberate. Ni le-a spulberat Ministerul Justiţiei, ca autoritate contractantă în procedura de achiziţie publică a sistemului de înregistrare audio-video a şedinţelor de judecată (disponibilă pe saitul ministerului aici).

Potrivit procedurii de achiziţie, 642 de săli de judecată şi consilii (sic!) din cadrul curţilor de apel, al tribunalelor şi judecătoriilor urmau să fie dotate cu un sistem performant audio-video prin care să fie înregistrate dezbaterile. O mulţime de cerinţe şi specificaţii au fost incluse în documentaţia de atribuire concepută de însuşi Ministerul Justiţiei, care, în mod imparţial şi just, trebuia să asigure egalitatea de şanse a ofertanţilor.

Dar, în timp ce aşteptam ca Ministerul Justiţiei să-şi dovedească necesarele calităţi de protector şi promotor al principiilor de drept într-un stat pretins democratic, ne-am pomenit că ministerul se îndreaptă fie spre paranormal, cu premoniţii în zona proprietăţii intelectuale, fie spre activităţi de spionaj industrial. Altfel nu se explică de ce specificaţiile cerute de Ministerul Justiţiei pentru echipamentele audio-video necesare dotării instanţelor sunt absolut identice cu cele ale unor produse ale firmelor AKG, Dbx şi Samson.

O altă ciudăţenie este că ministerul îşi prezintă solicitările în altă limbă decât cea română, adică în limba engleză, după cum se observă în pct. 2.3.2 şi 2.3.3 din documentaţia de atribuire. De pildă, ministerul scrie la capitolul “înregistrarea audio” următoarele cerinţe: “Variable speed playback with pitch correction. The System must record the court’s proceedings and store the recording in a digital format with a continuous time stamp.” Iar acestea sunt cele mai puţin tehnice. Care să fie explicaţia acestui fapt? S-a americanizat ministerul? Îi sfidează pe francezi? pe germani? pe români? Nu, nici vorbă, îi sfidează pe ofertanţii cinstiţi prin copierea specificaţiilor exacte ale unor echipamente audio-video produse de firmele văzute cât roata carului prin cârpa cu care e legat la ochi Ministerul Justiţiei, îngreunat pe unul din talgerele balanţei de fondurile uriaşe alocate operaţiunii de modernizare.

Achiziţia s-a suspendat, însă, pentru că un ofertant a observat profitabilele activităţi ale Ministerului Justiţiei şi a contestat procedura, arătând cu îndreptăţire că: “Specificaţiile Amplificator Audio – 2 canale indică fără posibilitate de echivoc amplificatorul Servo 260 produs de Samson, fiind copiat fără discernământ şi fără a fi traduse, direct din fişa produsului ce se poate consulta la adresa… Specificaţiile Microfoane de tip condensator (Condenser Microphones) indică fără posibilitate de echivoc capsula de microfon CK 80 produsă de AKG, fiind copiate identic din fişa produsului ce se poate consulta la adresa… S-au copiat până şi indicaţiile de folosire “requires DPA adapter” (necesită adaptor tip DPA) care în nici un caz nu au ce căuta într-o specificaţie tehnică…” (subl. n.) Exemplele pot continua, dar ne răpesc prea mult timp ca să le mai adăugăm aici.

Încă un cuvânt despre procedura de achiziţie. Oare serviciile secrete din interiorul şi din exteriorul Ministerului Justiţiei ştiu care sunt avantajele şi dezavantajele acestor echipamente audio-video ţintite de minister? Oricare ar fi răspunsul, noi suntem siguri că nimic nu e întâmplător…

Tentacule ministeriale

Umblă vorba că marele administrator al Justiţiei din România, adică Ministerul Justiţiei, s-a decis să-şi extindă tentaculele şi asupra Internetului, veghind şi asupra reţelei cu aceeaşi competenţă cu care veghează în brazda patriei. Apelând la argumentul posesiunii modernelor butoane manipulatoare de servere şi nu la vechile principii de drept, marele administrator s-a gândit că poate să ia cu japca şi o anume brazdă din Internet (http://thunderjudge.blogspot.com), accesibilă calculatoarelor instalate în cadrul instanţelor judecătoreşti, unde mai poposeau unii judecători ca să-şi tragă sufletul sau ca să urmărească fluxul informatic din secolul XXI.Ministerul nu s-a sfiit şi nu s-a tulburat în actul său de apropriere, chiar dacă brazda aceea din Internet era împrejmuită cu dreptul de acces la informaţie al persoanei recunoscut chiar în Constituţia noastră la articolul 31. Unii ar spune că e inadmisibil, alţii că e o samavolnicie, dar noi spunem că e o porcărie grefată dizgraţios pe o falsă democraţie.

Dar cum ar putea fi marele administrator al Justiţiei preocupat tocmai astăzi de drepturile cetăţeanului când el, marele administrator, e chemat să dea cu subsemnatul la DNA pentru diverse matrapazlâcuri şi găinării săvârşite în brazda patriei? Bineînţeles, orice alte dezvăluiri din brazdă, cu noi şi noi pungăşii, n-ar fi decât deranjante pentru manipulatorii reţelei din minister. În aceste condiţii, cum ar putea marele administrator al Justiţiei, din poziţia sa de autoritate publică, să se mai ocupe de asigurarea informării corecte a cetăţenilor asupra treburilor publice – cum îi cere art. 31 din Constituţie -, când el, marele administrator, are de purtat un război privat, cu interese private, din care nu ies decât zgomotoase încrucişări de tentacule?

Produsul tânăr - superlativul din gândirea confuză

Cetăţenii patriei au putut afla de curând dintr-o reclamă că tinereţea – deşi nu e creditabilă cu aura înţelepciunii sedimentate prin trecerea anilor -, poate fi încadrată în categoria superlativelor. Ni se transmite cu surle şi trâmbiţe că Victor Ponta “este de departe şi cel mai bun produs tânăr al politicii româneşti de după 1989“. Că e un produs tânăr e vizibil, dar că e şi “cel mai bun” rămâne un fapt incomprehensibil. Argumentul ar fi acela că, în cariera sa, Victor Ponta ar fi fost beneficiarul următoarelor superlative: “cel mai tânăr procuror, cel mai tânăr secretar de stat, cel mai tânăr ministru.” După această suită de superlative, toţi pământenii sunt tentaţi să creadă că senectutea se înfrăţeşte cu superlativul de inferioritate, iar tinereţea cu cel de superioritate.

Urmând acest perfid fir călăuzitor, ajungi uşor la concluzia că poţi fi un absolvent de facultate prea puţin experimentat, un licean mediocru, un şcolar indolent sau un copil de ţâţă smiorcăit, dacă ajungi procuror, secretar de stat sau ministru, deja te năpădesc superlativele, iar succesul îţi este garantat. Nu mai contează dacă eşti competent, dacă ai făcut tot binele pe care îl puteai face, dacă ai servit cu fervoare patria şi cetăţeanul, dacă te-ai luptat zi şi noapte cu sistemul ticăloşit sau corupt, eşti tânăr – eşti la superlativ. Cu puţin noroc şi cu puţină manipulare de sondaj, poţi fi băgat între cei “Zece pentru România”, chiar şi atunci când performanţa ta profesională sau umană nu e de nota zece. De fapt, emisiunea şi sondajul amintite rămân o referinţă importantă pentru metoda de manipulare a maselor şi de acaparare a puterii.

Să-l ascultăm pe Victor Ponta însuşi, într-o replică pe care autorul reclamei sus-citate pare că nu a întâlnit-o: “Şi dacă ar fi să-l contest pentru ceva pe premierul Tăriceanu este pentru că şi-a bătut joc, poate inconştient, îngropând ideea de tineri politici. Cum? Foarte simplu. A adus in funcţii de miniştri oameni care nu au nicio legătură cu politica şi care, deşi sunt tineri, sunt nişte simpli executanţi ai ordinelor unor oameni mai în vârsta şi mai învechiţi în rele. Ori, eu vreau să trecem cât mai repede peste acest coşmar numit tineri miniştri în Cabinetul Tăriceanu, care nu are nicio legătură cu noţiunea de reformă a clasei politice. Până la urmă, dacă vă uitaţi la tinerii actuali miniştri, veţi vedea că sunt mult mai incompetenţi decât colegii lor mai în vârstă…“

Nu ştim ce vede Victor Ponta, dar noi vedem că nu mai este nici procuror, nici ministru, nici secretar de stat, în pofida faptului că a rămas un politician încă tânăr… până la următoarea rotaţie a frâielor puterii.

Tudor Ionescu

Răspunsuri pentru absolvenţii de drept

Având în vedere sfaturile şi îndrumările pe care unii jurişti le oferă cu dărnicie tinerilor absolvenţi de drept care vor să îmbrăţişeze avocatura sau magistratura, vom prezenta în zilele următoare o serie de realităţi (cu valoare de îndrumări) despre care maeştrii nu vorbesc nici în interviuri de presă, nici la radio şi nici la televiziune.

Sculptorii de elită din CSM şi limbajul de lemn modern

S-a mai dezbătut pe acest blog comunicatul Consiliului Superior al Magistraturii (CSM) referitor la criticile aduse CSM de Banca Mondială pe tema stadiului reformei în sistemul judiciar românesc. De această dată vom aborda în concret un singur paragraf din comunicatul CSM:

“Consiliul Superior al Magistraturii nu a renunţat în niciun moment la ideea evaluării performanţelor profesionale a magistraţilor, dimpotrivă, s-a urmărit găsirea metodelor şi criteriilor de măsurare a performanţelor judiciare care să corespundă nevoii de perfecţionare a magistraţilor, de promovare în baza unor criterii obiective şi, nu în ultimul rând, nevoilor societăţii civile, care să conştientizeze că activitatea judiciară se desfăşoară de către un corp de magistraţi de elită.” (s.n)

Acest paragraf dezvăluie adevărata gândire a membrilor CSM, care, printr-un stil onctuos şi subtil agramat, dau forme de o rară frumuseţe omisiunilor bifate strategic în activitatea acestora. Răspunzând criticilor Băncii Mondiale, CSM declară că nu a renunţat în nici un moment “la ideea” evaluării performanţelor profesionale, când aproape toţi cetăţenii cinstiţi ai patriei aşteaptă o evaluare efectivă, imediată şi eficace care să le redea speranţa în dreptate.

Acelaşi CSM, bandajat strâns cu “ideea evaluării” în jurul capului, contrează apoi critica Băncii Mondiale afirmând că “dimpotrivă, s-a urmărit găsirea metodelor şi criteriilor de măsurare a performanţelor judiciare…” în timp ce aproape toţi cetăţenii cinstiţi ai patriei aşteaptă cu nerăbdare prezentarea sub lumina reflectoarelor, la televiziune, la radio, în ziare sau măcar la microscop a mult doritelor metode şi criterii de măsurare a performanţelor judiciare. Dar asta nu se va întâmpla prea curând întrucât CSM ne-a scris negru pe alb că nu el urmăreşte, fiindcă “s-a urmărit găsirea…” de către o entitate necunoscută românilor şi, foarte probabil, chiar pământenilor. Inutil de subliniat: cetăţenii trag nădejde că, odată cu aceste metode şi criterii, justiţia românilor va ajunge la ars boni et aequi atinsă în alte vremuri de romani. 

Cetăţenii sunt amăgiţi din nou, pentru că CSM nu are intenţia de a găsi nişte metode şi criterii de măsurare a performanţelor judiciare care să repună dreptatea în locul ei, ci unele “care să corespundă nevoii de perfecţionare a magistraţilor“. Adică, aceste criterii trebuie să satisfacă, primordial, “nevoia magistraţilor” şi nu nevoia de dreptate a cetăţenilor cinstiţi din această patrie. În sfârşit, CSM transmite societăţii civile că scopul pe care îl urmăreşte în nesfârşita sa căutare de metode şi criterii este acela ca societatea noastră civilă “să conştientizeze că activitatea judiciară se desfăşoară de către un corp de magistraţi de elită.” Cum, adică, “să conştientizeze”? Care elită? Doreşte cumva CSM să ne facă să credem în minciuna că avem astăzi magistraţi de elită pe care nu-i apreciem cum se cuvine, neconştientizând această realitate? Îi informăm pe cei din CSM că aproape toţi cetăţenii cinstiţi ai acestei patrii nu cred în existenţa unui corp (organizat) de magistraţi de elită, care nu pot fi, oricum, nici în viitor majoritari, mai ales când dosare precum FNI sau Omar Hayssam au fost judecate cum au fost. Ceea ce vor să constate aproape toţi cetăţenii cinstiţi ai acestei patrii e o justiţie autentică şi actuală, în care dreptatea să se facă astăzi şi nu mâine de un corp constituit din magistraţi obişnuiţi, independenţi, netimoraţi, incoruptibili şi competenţi. Asta e ceea ce trebuie să conştientizeze CSM în cele mai ascunse cotloane ale gândirii sale şi nu altceva. Şi mai trebuie să conştientizeze acelaşi CSM că sculpturile sale găunoase în limbajul de lemn modern, pe care ni le prezintă în comunicatele pe care le dă, nu vor trece niciodată în faţa noastră drept opere de artă, ci făcături din manipulare semantică.

Ingerinţa CSM în logica pură

Banca Mondială a criticat maniera în care se desfăşoară reforma justiţiei în România, exprimându-şi îngrijorarea faţă de ritmul reformei, cât şi faţă de mecanismul de reformare. Un loc important în acest mecanism îl are Consiliul Superior al Magistraturii (CSM), declarat de Constituţia României ca garantul independenţei justiţiei, dar care e şi el criticat de Banca Mondială pe motiv că nu realizează evaluări regulate ale performanţelor judecătorilor şi ale instanţelor de judecată. Nu este prima dată când Banca Mondială se pronunţă asupra reformei din justiţie, în virtutea susţinerii financiare pe care banca o acordă pentru reformarea sistemului judiciar din România. Plecând de la această susţinere, este normal ca Banca Mondială să facă aprecieri asupra reformei din justiţie, chiar dacă aprecierile sale nu pot fi considerate ca venind din partea unor experţi în sisteme de drept. În definitiv, aprecierile Băncii Mondiale pot fi circumscrise şi dreptului la opinie, care nu-i poate fi negat în nicio materie. În schimb, poate fi negată validitatea unui enunţ, a unei afirmaţii, dar numai pe bază de contraargumente. Acesta e un principiu universal valabil. Dacă ai obiecţii, îţi prezinţi contraargumentele şi abia apoi (numai suplimentar şi dacă mai contează), indignarea că emitentul opiniei contrare n-ar avea competenţa de a se pronunţa asupra problemei în discuţie. 

Cum procedează însă CSM? În loc să treacă afirmaţiile pretins neadevărate ale Băncii Mondiale prin focul logicii, CSM aruncă asupra acesteia pucioasa din propria-i indignare. Altfel spus, CSM nu e în stare să aducă argumente pentru a demonstra că ritmul reformei din justiţie este alert, că monitorizarea performanţelor judecătorilor şi a instanţelor de judecată este foarte strânsă şi obiectivă, dar e în stare să se declare suveran şi indignat de dreptul la opinie al Băncii Mondiale. Când vine vorba de critica adusă CSM că nu a găsit o metodă obiectivă de promovare a magistraţilor, contraargumentul CSM este acela că “nu înţelege îngrijorarea Băncii Mondiale, care nu a finanţat şi nu derulează niciun proiect în legătură cu acest aspect.” Probabil că CSM nu înţelege multe nici despre logica elementară şi tocmai de aceea apelează la argumentul diversionist, ignorând realitatea că, în iunie 2007, chiar ministrul Justiţiei, Tudor Chiuariu, asigura Banca Mondială că Guvernul nu va încetini procesul reformei justiţiei şi că Ministerul va lua măsurile necesare pentru a continua reformele. Dacă CSM şi ministrul Justiţiei consideră acum ca neavenit interesul Băncii Mondiale pentru reforma în justiţie, atunci de ce i s-au dat băncii asigurări pe toate planurile reformei? Răspunsul e unul logic şi firesc: pentru că reforma din justiţie trebuie să acopere mai multe direcţii care sunt şi vor rămâne şi în viitor interdependente. Nu poţi să faci o reformă reală în justiţie doar prin adoptarea unor metode de evaluare a performanţelor magistraţilor, fără o metodă obiectivă de promovare a acestora. A nega acest argument, care exprimă şi o vădită realitate, nu poate fi decât o ingerinţă în logica pură, care se bucură, în ciuda CSM, de suveranitate universală.

Alex Starck

Diplomatic vs. eroic

 La puţin timp după crearea blogului ultrajuridic, am trecut în revistă blogurile mai active cu specific juridic existente în Internet. Nici unul dintre cele atunci aflate nu mi s-a părut remarcabil, exceptând pagina de Internet a dlui Ionuţ Dobrinescu.

În majoritate, nu găseşti decât articole cu miză minoră sau abstracţiuni plicticoase, pagini de jurnal naiv-puerile şi, aproape peste tot, critici sfioase împotriva unor rele conturate aluziv în umbra unor persoane lipsite de identitate. De pildă, o autoare crede că a venit momentul să spună lumii întregi despre iritarea pe care i-a declanşat-o incapacitatea unei doamne avocat de a face “acordul între subiect şi predicat“, iar un autor îşi revarsă eul, parcă în ciuda autoarei-gramatician, scriind că “eu-l, s-a dovedit mai puternic…”. Dar ceea ce frapează şi deziluzionează în acelaşi timp e că autorii de blog autoînvestiţi cu critica ocolesc sistematic pronunţarea sau scrierea numelor celor consideraţi vinovaţi de abaterea care le-a dat imboldul de a scrie. Cuvintele lor sugerează pe această linie un soi de teamă precum aceea inspirată de provocarea la încăierare a unui şef de clan din lumea interlopă. Dar nu cred că e doar atât.

Mă gândesc că decizia de a crea un blog ar trebui să fie rezultatul presiunii gândului nespus şi, în acelaşi timp, imaginea unei evadări întotdeauna spectaculoase din spaţiul neîndestulător al eului. Şi, parcurgând paginile, te aştepţi să observi, printre cuvinte, tensiunea inerentă unei asemenea operaţii, sunetul şuierător al descătuşării, francheţea neîncorsetată a unuia care, ne mai suportând solitudinea gândului său, a decis, în cele din urmă, să îmbrăţişeze lumea în care destinul l-a aşezat. Însă realitatea dă totul peste cap şi ne prezintă o altă versiune: blogul cu opinii reţinute, şterse, precaute, frânate şi moderat contondente chiar şi pentru zmeii din poveste. Un fel de încrucişare între conştiinţa ultragiată şi timiditatea fără frontiere, care eşuează într-un avort spontan cu produs neviabil. În locul unui gând sincer şi nefiltrat, care să izvorască din preocuparea pentru schimbul de opinii necontrafăcute sau măcar din propensiuni intelectualiste, majoritatea autorilor ajung să acţioneze duplicitar, scriind împotriva răului, dar nu împotriva celui prin care el ajunge în lume. Nu-i deranjează că un netrebnic sau o instituţie pervertită coabitează cu ei la mai mică sau mai mare distanţă. Nu-i deranjează intenţia răuvoitoare sau incorigibilitatea ipochimenului. Nu-i interesează voinţa care încheagă mlaştina birocraţiei. Nu se iau de piept cu predispoziţia la corupţie a românului descurcăreţ. Dar se plâng pe ton grav că-i irită răul care împresoară aceste entităţi şi care le pute urât. Asemănarea cu majoritatea poporului e aproape o regulă. Deşi această majoritate pare o mămăligă bătută necontenit cu bastoane de miliţian, ea nu explodează, ci protestează, în locuri ferite, împotriva loviturilor, dar nu şi a miliţianului care mânuieşte foarte abil bastonul. Iar mămăliga se întăreşte cu fiecare lovitură, devenind, în acelaşi timp, mai nuanţată şi mai rezistentă într-o ambianţă din ce în ce mai toxică. Este, poate, pentru majoritatea, un necesar exerciţiu de supravieţuire, dar, nu mai puţin, şi un proces de tristă abrutizare. E ca şi cum cetăţenii încep să devină amfibii într-o mare de noroi, mulţumindu-se să iasă la suprafaţă ca să expire silenţios noroiul cu paiul. Unii numesc asta diplomaţie. Alţii o numesc poltronerie.

Foarte recent a apărut şi blogul unui judecător (thunderjudge.blogspot.com) care, o spun sincer, nu credeam să îşi facă apariţia în zilele noastre şi prin cuvinte atât de tari. Indiferent cine este acest judecător, directeţea şi adevărul marcate prin text pun greutate în cuvintele sale care ies din hăul negru al indiferenţei şi ipocriziei cvasigenerale. Mi-au atras atenţia multe pasaje, dintre care iau unul semnificativ pentru societatea românească în general:

“Unii care nu se conformează idioţeniei, birocraţiei, mentalităţii învechite etc. încearcă să schimbe ceva prin trei modalităţi: fie intră în politică şi acolo devin una cu marea, fie se fac jurnalişti şi în scurt timp ajung să îşi vândă pe doi arginţi pielea, fie devin ONG-işti. Pe aceştia din urmă îi numim, în genere, societatea civilă. Ea se vrea un fel de exponent al celor mulţi dar ne-bine reprezentaţi de aleşii neamului şi deseori manipulaţi de presa ne-liberă.”

Acestea sunt cuvintele şi tonul pe care le aşteptam de la autorii de blog. Cel puţin de la cei care se declară interesaţi de România şi de îndreptarea cetăţenilor înrobiţi de vicii şi corupţie. Este însă o surpriză plăcută că aceste cuvinte sunt scrise de un judecător, ceea ce face ca ele să aibă o valoare şi mai mare. Dacă am avea măcar un astfel de judecător la o sută, ce minune ar fi! Voi spune însă că mai important decât aceste cuvinte sunt faptele judecătorului pe care mi le imaginez drepte şi restauratoare. Ştiu că nu e tocmai simplu, ca judecător, să te împotriveşti directivelor date prin semne sau represalii administrative, însă aş avea o oarecare dezamăgire să aflu că judecata se face în acelaşi stil diplomatic practicat de majoritatea autorilor responsabili cu critica de blog.

Astăzi, ca şi în alte timpuri, un judecător poate face printr-o singură hotărâre într-un caz important mai mult bine decât toate ONG-urile la un loc. Iar în cei 17 ani de după Decembrie 1989, ONG-urile au făcut încă prea puţin. Corupţia n-a fost redusă la limita suportabilului, funcţionarii n-au fost convinşi că trebuie să slujească şi nu să domnească, iar spiritul civic nici el nu s-a pogorât asupra cetăţenilor acestei ţări. Alta ar fi fost situaţia dacă slujitorii de bună voie şi nesiliţi de nimeni din ONG-uri ar fi fost mai independenţi, mai zeloşi, mai curajoşi şi mai puţin diplomaţi. Altfel ar fi arătat prezentul dacă ei ar fi putut spune astăzi, precum Ţuţea cu ani în urmă: “Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic.”

Tudor Ionescu

Adeverinţa asociaţiei de proprietari şi obscuritatea nulităţii de drept

Am citit recent un articol aflat în pagina de opinii din cadrul saitului juridice.ro în care autoarea punea la îndoială inspiraţia legiuitorului de a sancţiona cu “nulitatea de drept” nerespectarea unei obligaţii legale. Deşi critica autoarei se vădeşte neîntemeiată doar prin citirea cu atenţie a rândurilor precedente, voi prezenta câteva explicaţii suplimentare şi în rândurile următoare.

Norma contestată este cuprinsă în art. 20 din Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari, pe care îl redau integral:

“(1)Proprietarii care îşi înstrăinează apartamentele sau spaţiile cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă sunt obligaţi ca la întocmirea formelor de înstrăinare să facă dovada achitării la zi a cotelor de contribuţie la cheltuielile asociaţiei de proprietari.
(2) Notarii publici nu vor autentifica actele de înstrăinare fără o adeverinţă din partea asociaţiei de proprietari, care să reprezinte dovada achitării la zi a cotelor de contribuţie la cheltuielile asociaţiei de proprietari, eliberată în original sub semnătura preşedintelui şi a administratorului asociaţiei de proprietari, cu precizarea numelui şi prenumelui acestora, şi cu ştampila asociaţiei de proprietari. Actele de înstrăinare încheiate cu nerespectarea acestei obligaţii sunt nule de drept.
(3) În cazul existenţei unor datorii către asociaţia de proprietari, înstrăinarea proprietăţii se poate face numai dacă se introduce în contract o clauză privitoare la preluarea datoriilor de către cumpărător.”

E de observat că textul de lege impune proprietarilor-vânzători o condiţie pentru înstrăinarea apartamentelor sau a spaţiilor cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă, şi anume aceea de a face dovada achitării la zi a cotelor de contribuţie la cheltuielile asociaţiei de proprietari. Verificarea satisfacerii acestei condiţii este prevăzută de lege în sarcina notarului public care este chemat să autentifice actul de înstrăinare. Norma interzice notarului public să autentifice actele de înstrăinare fără adeverinţa cerută expres de lege, dispunând că aceştia “nu vor autentifica actele de înstrăinare fără o adeverinţă…” Avem astfel de a face cu o dispoziţie onerativă neechivocă.    Dar critica autoarei articolului menţionat în introducere se îndreaptă mai degrabă spre contestarea existenţei “interesului public” ocrotit prin această normă. Înainte de orice consideraţii, trebuie amintit că numai legiuitorul este cel care stabileşte interesul public dintr-un moment istoric sau altul, după constatările, studiile şi observaţiile făcute asupra realităţii de diferite persoane sau autorităţi cu drept de iniţiativă legislativă. Norma promulgată exprimă astfel un deziderat social curent sau de perspectivă, o opţiune distinctă pentru anumite valori din societate.

În cazul nostru, interesul public derivă din dezideratul de a proteja, pe de o parte, dobânditorii împotriva impedimentelor cauzate de eventualele datorii nedezvăluite ale proprietarilor şi, pe de altă parte, de a proteja asociaţiile de proprietari împotriva impedimentelor legate de recuperarea datoriilor de la foştii proprietari şi de urmărirea silită a acestora, în contextul unei mobilităţi din ce în ce mai ridicate. Deoarece asemenea cazuri nu sunt deloc rare în prezent, interesul general proteguit de art. 20 nu poate fi pus nicicum în discuţie, mai ales dacă ne gândim şi la evitarea sesizării instanţelor judecătoreşti cu un număr mare de acţiuni în pretenţii. Se poate consulta în acest sens şi expunerea de motive care a stat la baza promulgării legii.

În sfârşit, aspectul cel mai important al problemei, scăpat observaţiei autoarei amintite, este acela că nulitatea contestată de autoare este, totuşi, prevăzută expres de lege, ca sancţiune pentru încălcarea unei condiţii prealabile şi obligatorii prevăzute tot expres de lege. În aceste condiţii, nulitatea dispusă de art. 20 alin. (2) nu poate fi criticată fiindcă aceasta reprezintă voinţa organului legislativ suprem, aşa cum nici interesul obştesc ocrotit de normă nu poate fi pus în discuţie fiind deopotrivă vizibil şi necontestabil.

Alex Starck

Statutul profesiei de avocat şi ocultarea procesului electoral

În Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr. 511/31.VII.2007 a apărut Hotărârea pentru modificarea şi completarea Statutului profesiei de avocat (”Statutul”), adoptată de Congresul Avocaţilor în şedinţa din 30 iunie 2007. Hotărârea cuprinde câteva modificări care încalcă prevederile Legii nr. 51/1995 (”Legea”) şi care par concepute special pentru ocultarea şi manipularea procesului electoral

Prima prevedere nouă de larg interes, respectiv cea din art. 68 alin. (1) din Statut, stabileşte că “Adunarea generală este legal constituită cu participarea majorităţii membrilor săi.” Noul text a eliminat cerinţa ca avocaţii participanţi la adunare să aibă şi “dreptul de a participa la adunarea generală“, aşa cum prevedea vechea redactare. Noua prevedere încalcă dispoziţiile art. 50 alin. (1) din Lege, care arată că “Adunarea generală este formată din toţi avocaţii înscrişi în tabloul baroului cu drept de exercitare a profesiei.” (subl. n.) A fost cumva în intenţia Congresului Avocaţilor să permită şi celor care n-au dreptul de exercitare a profesiei să participe la adunarea generală? A existat cumva intenţia de a ridica numărul celor care ar putea constitui cvorumul, în ciuda problemelor de cvorum din adunările trecute? Cu siguranţă, o astfel de prevedere nu este profitabilă decât atunci când cineva urmăreşte manipularea voturilor celor care n-au drept de exercitare a profesiei şi care nu se prezintă, de regulă, la adunările generale.

A doua prevedere nouă de larg interes este cea din art. 68 alin. (2) din Statut, care stabileşte că: “În cazul în care numărul legal nu este întrunit, prezidiul adunării generale va consemna această împrejurare într-un proces-verbal; consiliul baroului va convoca o nouă adunare generală în termen de cel mult 15 zile de la data primei adunări, cu respectarea dispoziţiilor art. 52 alin. (2) din Lege.” În această prevedere nouă subzistă cel puţin un paradox. Pe de o parte, ea elimină grosolan atributul prezidiului de a stabili noua adunare generală, de faţă cu cei prezenţi, aşa cum se prevedea în textul vechi al articolului din Statut. Dar, pe de altă parte, în pofida oricărei logici, noua redactare trimite la respectarea dispoziţiilor art. 52 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, care prevăd expres atributul exclusiv al prezidiului de a stabili noua adunare. Aceste dispoziţii ale art. 52 alin. (2) din Lege sunt apoi încălcate de noua redactare a art. 68 alin. (4) din Statut, care prevede că “…În cazul în care cvorumul adunării generale de alegere a organelor de conducere a baroului nu este legal constituit, consiliul baroului va stabili data la care se convoacă o nouă adunare generală de alegere a organelor de conducere a baroului, cu respectarea regulamentului de organizare a alegerilor.” Dacă Legea dispune că prezidiul stabileşte noua adunare în termen de cel mult 15 zile, noile prevederi din Statut dispun că data noii adunări va fi stabilită de consiliul baroului, fără a arăta şi termenul în care consiliul trebuie să o facă. A fost cumva în intenţia Congresului Avocaţilor să ascundă în Statut realitatea că, după Lege, noua adunare este stabilită de prezidiul adunării şi nu de către consiliul baroului? Altfel spus, nu mai este util ca avocaţii prezenţi într-o adunare să cunoască, imediat şi nemijlocit, data ţinerii celei de-a doua adunări? Nu mai este util ca această adunare să fie stabilită în termen de cel mult 15 zile?

A treia prevedere nouă de larg interes este cea din art. 68 alin. ( din Statut, care stabileşte că: “În regulamentul pentru organizarea adunării elective se poate prevedea ca exprimarea votului să poată fi făcută în formă electronică, cu respectarea dispoziţiilor legale privind cvorumul.” E probabil că această prevedere este rodul frustrărilor îndurate de unii conducători ca urmare a neîndeplinirii condiţiilor de cvorum la ultimele adunări elective, în special ale Baroului Bucureşti. Care sunt consecinţele acestei prevederi? Una dintre ele: eliminarea buletinelor de vot în formă fizică, greu de scos de sub control la numărătoare. În mod evident, apăsarea pe butoane (adică exprimarea în formă electronică a votului) nu mai permite comisiei de numărare a voturilor un control asigurător. În fapt, un astfel de control nu va mai fi posibil, pentru că problema se transferă la nivel de software, unde vor putea, la o adică, vota până şi absenţii. O a doua consecinţă este aceea că votul exprimat electronic are doar minorul avantaj de a economisi timpul care anterior se pierdea pentru distribuirea buletinelor de vot. Votul în sine nu va fi mult mai rapid decât cel în formă fizică pentru că tot presupune eliminarea unor candidaţi şi păstrarea altora pe listă. În sfârşit, poate că redactorii noilor texte din Statut s-au gândit că votul se va putea face şi de la distanţă. Această posibilitate este, însă, exclusă pentru că un astfel de vot ar trebui să se facă prin semnătură electronică, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 455/2001 privind semnătura electronică. În caz contrar, fără semnătura electronică, şi această prevedere este încă o metodă de ocultare şi de manipulare a procesului electoral. Până la culmile tehnicii, avem însă de rezolvat o altă problemă importantă: legalitatea. Legea dispune prin art. 52 alin. (3¹) că: “Adunările generale de alegere a organelor de conducere a baroului sunt legal constituite numai cu prezenţa majorităţii membrilor baroului. Pentru Baroul Bucureşti alegerea organelor de conducere a baroului se face prin desemnare de reprezentanţi - electori, potrivit procedurii stabilite prin statutul profesiei.” (subl. n.) În consecinţă, dacă textul de lege cere prezenţa majorităţii membrilor, votul de la distanţă (prin corespondenţă electronică) nu este permis.

În final, o singură întrebare mai trebuie pusă: cine sunt redactorii acestor noi texte din Statut? Răspunsul ne va edifica, printr-o interpretare teleologică pură, asupra sensului cuprins în noile texte din Statut.

S.A.J. reîmprospătează amintirea forumului Baroului Bucureşti

Când nimeni nu mai spera în transparenţă şi comunicare prin intermediul forumului Baroului Bucureşti, conducătorii baroului ne oferă – mai mult din greşeală decât din bună intenţie -, o surpriză cu accente nostalgice. Pe saitul Baroului Bucureşti a fost inserată o legătură care duce spre secţiunea Serviciului de Asistenţă Juridică (S.A.J.), unde se găsesc diferite formulare pentru cei interesaţi. Acolo, în noua secţiune, putem găsi pe meniul de navigare din stânga paginii butonul care, odinioară, ducea spre forumul Baroului Bucureşti. Să nu ne entuziasmăm! Butonul nu e decât o relicvă pentru cei nostalgici, pentru că el nu duce nicăieri. Nu mai duce spre mesajele critice al dlui Stănculescu, nici spre manifestul dlui Dobrinescu, dar nici spre propaganda dlui Iordănescu. Aşa fiind situaţia, singura întrebare care poate fi pusă pentru a găsi răspunsuri utile este: qui prodest?

O atitudine exemplară – Ionuţ Dobrinescu şi mişcarea antiresemnare

Astăzi, dl avocat Ionuţ Dobrinescu a făcut un comentariu pe marginea articolului nostru Cum valorifică mahării UNBR rapoartele de audit, care se poate găsi şi în secţiunea de comentarii a blogului. Credem că acest comentariu este la fel de valoros ca şi un articol, astfel că îl vom publica pe prima pagină.

Îi invităm pe cititorii cu adevărat interesaţi de viitorul lor în profesie să citească acest comentariu, dar şi scrisoarea adresată de dl Dobrinescu Preşedintelui UNBR (care, aflăm şi noi, a fost refuzată la preluare de saitul juridice.ro), întrucât ele înfăţişează o atitudine cu adevărat exemplară. Vom reveni şi noi cu o poziţie în legătură cu acest subiect.

“Încă dinainte de Adunarea Generală a Baroului Bucureşti de la Palatul Parlamentului – 09.06.2007 – prinsesem de veste că după Baroul Bucureşti şi după Casa de Asigurări a Avocaţilor şi la UNBR se derulează în premieră un audit financiar. Se dorea printre altele, o onorabilă descărcare de gestiune a conducerii UNBR 2003-2007 la Congresul Avocaţilor. Într-o discuţie din 12.06.2007 cu Vicepreşedintele UNBR (pe atunci) Gheorghe Florea acesta mi-a confirmat ceea ce ştiam deja: auditul financiar era contractat cu Deloitte (un Big Four) şi era pe sfârşite. I-am spus atunci maestrului Florea ceea ce dânsul părea a nu şti, şi anume că aveam informaţii despre probleme destul de grave descoperite de auditori în contabilitatea UNBR. Dumnealui a părut atunci brusc îngrijorat şi a mai spus doar că i se pare „grav” acest lucru. Crezându-l de bună credinţă, am sperat că se va interesa şi dânsul să vadă despre ce e vorba, doar se punea problema de a înlătura prin acest audit pe 4 ani de activitate, o dată pentru totdeauna, o mulţime de suspiciuni. Mai târziu însă am aflat că dl. Florea era mai mult decât la curent cu problemele descoperite de auditori şi grav era doar faptul că eu aflasem despre ele, problemele în sine nu preocupau pe nimeni, decât în măsura în care opinia de audit nu putea fi ţinută în mare secret. Am aşteptat cu interes materialele pentru Congresul Avocaţilor 2007, acestea au fost publicate pe site-ul UNBR, dar nici Raportul Consiliului UNBR şi nici Raportul Comisiei de cenzori al UNBR nu au făcut vreo trimitere la auditul financiar Deloitte. Pe 09.07.2007 am transmis la UNBR o solicitare scrisă, înregistrată cu nr. 614/2007, cerând să mi se permită accesul la opinia de audit Deloitte şi totodată să mi se spună cât a costat acest serviciu (este exclus să fi costat mai puţin de 25.000 euro). Abia pe 13.07.2007, şi numai după ce solicitarea mea a devenit publică, domnul Florea, acum Preşedinte UNBR ales la Congresul Avocaţilor de la Eforie Nord, mi-a transmis o scrisoare (PDF 67Kb) care însă nu constituie nici pe departe un răspuns. Conţine doar scuza penibilă potrivit căreia, raportul Deloitte nu a ajuns pe masa Congresului pentru că a fost înregistrat la UNBR abia pe 2 iulie 2007, şi conturează perspectiva valorificării raportului de către Comisia Permanenta (chiar subiectul auditat) într-o proxima şedinţa. În încercarea legitimă de a vedea ce se ascunde în povestea auditului financiar Deloitte, am simţit nevoia să insist transmiţând de îndată la UNBR, în atenţia domnului Preşedinte, o nouă SCRISOARE DESCHISĂ din 13.07.2007 pe care vă invit să o parcurgeţi. [aici] Considerată ca fiind prea dură, scrisoarea mea nu a mai fost preluată de Juridice.ro. Nici nu a mai fost urmată pâna azi (26.07.2007) de vreun alt răspuns.Aş mai remarca şi faptul că nici unul dintre noii consilieri ai Baroului Bucureşti nu a manifestat nici un fel de iniţiative reformiste, ba chiar nivelul de transparenţă în Barou s-a redus o dată cu dispariţia definitivă a Forumului Baroului Bucureşti nu numai de pe net, dar şi din pagina Baroului, imediat după Adunarea Generală din 09.06.2007. O dată cu acesta au dispărut şi toate promisiunile electorale!!!”